marți, 8 octombrie 2013

Detenta cuvintelor




Pentru mine, ești perfectă. Ca o cangrenă ce te pune în dilemă. Adepții tăi te privesc altfel decât o fac eu. Îți aduc ofrande false. Dar eu știu că ai sub fustă veninul mortal, cel mai puternic, cel mai înțepător și eficient din lume. Umezeala limbii tale îmi biciuie șira spinării și pielea, o face cu fiecare centimetru parcurs, ars și electrocutat. Știu, deja te-ai suit pe tocuri ca să-mi arăți cum își amenință femela jaguarul în perioada de împerechere. Și intuiești că te iubesc cum iubește un laborator acidul și că nu îți pot traduce disprețul într-o limbă cunoscută. Nici măcar în esperanto. Iar gura ta metalică, înșurubată ca și coasta unui bărbat pregătit de orgasm nu face nimic altceva decât să mă ademenească spre o tăcere spartă, vie și zgmotoasă, pe care o culeg din gura celor care te venerează și te admiră ca pe o cadână ferită prea devreme de violuri.
 
Balansul șoldurilor ți-l temperează numai îngâmfarea de amazoană iar disprețul ți l-ai antrenat în fața holbărilor însetate ale bărbaților care știu că mai degrabă pot mângâia șerpi veninoși decât patul tău, legați la ochi și cu tălpile încinse în jar, ori culcușul tău de văduvă neagră, de femeie fiartă în propriul lapte dulce, în propriul caramel întins de limba sfârcurilor vii, neîmbânzite și neiubite la timp. Când te dezbraci, când armura îți cade sub glezne odată cu trufia, arde înăuntrul meu cazanul torturii unui cardinal spaniol ostracizat în vreun sat din Pamplona, și dresat de Inchiziție în cele mai complexe schingiuri, în cele mai întunecate beciuri, acolo unde frumusețea n-ar fi putut veni de nicăieri altundeva decât de pe limba diavolului, singurul care s-a desfătat cândva cu trupul gol al primei Eve.
 
Când mă săruți mă simt ca o maimuță cu epoleți de bronz, răsplătită pentru un reflex îndelung repetat. Sunt secunde în care undeva, prin irisul tău transparent, două nuci de cocos se ciocnesc, spărgându-și una alteia coaja, în zgomotul de fundal al junglei arse de cele mai atroce defrișări pe care ochii mei ți le pot traduce. Asta deși cu toate că în lipsa ta, ochii mei au văzut sălbăticia lumii și singurătatea pe care ți-o porționează colivia turnată din iluzii goale, solidificate. Și, când ești din nou aproape, iz-ul tău tonic are ceva din proprietățile mercurului, ale argintului viu, ori din mirosul femeii ce se spală între picioare atunci când e privită de bărbatul ce o iubește, ce o posedă în timpul slujbei de duminică, când nici câinii nu mai latră, asfixiați sub fereastră de atâtea urlete de plăcere, de atâtea pomeniri ale lui Dumnezeu printre secundele plăcerii și abandonării într-un alt timp, indefinit și concav.
 
Iar când nurii te trădează, și te vând în schimbul unor mângâieri, când crucifixul negru ți se scurge printre sâni, și te îmbracă în pofte blestemate de preoți ce îți toarnă smoală pe buze, atunci mă aștept la decapitare, la pedeapsa capitală, ca într-un tablou ce mă sufocă de parcă cineva ar turna o cadă întreagă de ciocolată lichidă și fierbinte peste capul meu, pe care-l părăsesc până și vulturii cei lacomi, cu cap de sticlă și gheare de nichel.
 
Un zumzet ermetic mă cuprinde de câte ori îmi vorbești numai mie, de parcă buza ta de jos ar fi inventat tăcerea, ți-ar fi trădat masca și ar fi descoperit sărutul fatal, apăsat, dar cu metodă, din spatele cortinei, de unde Elena din Troia își taie venele, sub uralele unui public ce recunoaște comedia neagră, și aplaudă isteric, tușind un zgomotos și tuberculos polen de vise. Pentru mine ești perfectă, ca o cangrenă ce te pune în dilemă, așa că nu pleca, n-aș suporta ca singurătatea să vină la mine cum vine o curvă de lux, ce îmi excită gândul morții, și se freacă de el, de mine, apoi îmi pune pistolul la tâmplă și mă obligă să râd. Singurătatea, curva asta, mă obligă să îi râd în nas, să-i povestesc despre tine, despre trufia semeață, vikingă, din tine, neștiind că abia atunci, ochii mei sunt ochii tăi, mascați de pumnii tristeții.


 


3 comentarii:

  1. pe sub zalele sânilor mei albaştri, acolo unde tresaltă răsuflările mele, acelea care te caută pe tine în smoala fierbinte a nopţii, este numai o jumătate de inimă. şi nu-i mai aud bătaia.
    cealaltă, cea vie şi sălbatică şi aprinsă a devenit între timp un daghereotip ciudat pe care imaginile curg precum stropii de ploaie, a nerămânere, aşa cum se risipeşte bruma în dimineţile mele solitare. ea te urmează ca un căţel pribeag, acoperindu-ţi tristeţile, să nu le mai vezi, înfăşurând curcubee pe gleznele drumului tău.
    din pânza mea de păianjen, singurul strai al şoldurilor mici şi naive, pânza legării şi dezlegării de tine, niciun ochi de za nu se desprinde căci lucirile care ţie îţi par armuri sunt de fapt şoapte. şoapte din sarea lacrimilor neplânse.
    oamenii îţi vor spune că sunt din tagma lui artemis şi că mi-am legat plecările în pădurile sălbatice şi crude pentru că nu pot iubi. oamenii îţi vor spune că sub clopotul frumuseţilor mele e un cântec de moarte şi de blestem pentru că nu ştiu iubi. oamenii....
    eu sunt numai o nălucă a cărei jumătate de inimă te veghează pe tine. şi mă întreb de ce nu vezi...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. uitasem...
      http://www.youtube.com/watch?v=0fH2svRlyoI

      Ștergere
    2. Când privesc peste umăr, și te caut în spate, tot ce văd e cum fiecare secundă își scoate arma ca să ucidă secunda dinaintea ei. Nu te văd, deși un clopot imens de bronz răsună ca un ecou al blestemelor de care numai îndrăgostiții se feresc. Nu știu cum să te aduc înapoi, te caut printre femei în uniforme de soldați, printre frumuseți antrenate de luptă, printre perechi de sâni care și-au învins blestemul. Nu, nu mă sperie nici pânza deasă de păianjen din jurul ferestrelor tale, nici capcanele pe care mi le-ai pregătit ca să-ți ajung la inimă. Arată-te, dă-mi un semn, retrasează cursurile dragostei de altădată, când fetele așteptau bărbații despletite, la balcon, fără armură și fără ecou în cuvinte.

      Ștergere