♦
Mă
aflu la o intersecție bizară a existenței,
când
ai tendințe de curățare după o viață
demnă
de Toulouse-Lautrec, când se lasă
seara
peste Cluj, iar fetele te-ademenesc
malign,
printr-o
placentă subțire, de piele roșiatică.
Mai
nou, în capul meu se-amestecă nacele
iar
domurile din centru
îmi
par că se înșurubează
în
aer, cu capul în jos.
E
ora la care ies în stații liceeni, studenți, ce
rup
ușile înguste ale clasei,
ca
să impresioneze fetele ce-și țin drujba
legată
de coapse, cu frânghiile hormonale
ale
delirului și
întâmplării.
Bat
marile bulevarde la pas, au un sunet dogit,
ca
din gingia vânătă a vreunei rigole, mulată
pe
rozetele așteptării
zadarnice.
Magazinele
stau cu mâna întinsă și eu le observ,
vitrificate,
ușile.
Chipuri
necunoscute parcă m-așteaptă, dar nu,
nu
pot refuza asperitățile înmugurite
ale
sânilor vulgari,
ce
te atrag pe străzi, în strâmte canioane roz,
etalate
cu o grație de doliu a fetelor subțiri,
la
dietă, rimelate, de vară,
ce
n-au cunoscut niciodată
pistolul
de vopsit.
Părul
lor are ceva dintr-un zbor de Mig 16
ce
scoate bărbații prin ziduri,
spărgându-le
ochii roșii și virili
ce
mișună dimineața
pe
bulevardul Eroilor.
Încă
năvălesc studenții, și își mențin
echilibrul
pe funia înnodată a sexului,
cu
brațele azvârlite prin lozuri,
ce
gâfâie pe Calea Moților,
exact
atunci când, cu nodurile
punctuale
de cravată,
intră
la țanc sosiile în clădirile
vechi
și demodate,
asemenea
unor veritabili și pricepuți
reformatori.
Indiferente,
fetele
se plimbă și la amiază tot cu capul în jos,
înainte
de vreme,
pe
podurile circulare ale despărțirii,
iar
pupilele lor injectate
rătăcesc
visătoare pe cer, spre apus,
pe
clădiri,
acolo
unde,
sub
roșii draperii înțepenite-n mozaicuri,
aceiași
muncitori ridică regulat barosul
și
aceleași mulgătoare de iluzii cu degete de smalț
compostează
bilete-n
trolebuz.
E
inexplicabil cum,
extras
din tribunale,
orașul
rămâne uscat, tăiat,
în
felii ponderate pe care cerșetorii de la semafor
își
sună toaca dinților,
ori
gingiile abrazive,
sub
comoditatea sentimentului
că
eu nu sunt decât un alt pieton
răstignit
în șurubul conic
al
întâmplărilor zilnice.
Păsări
de noapte planează încă,
buimace,
pe
Someș,
a
cărui limbă încă tace.
Combinatorii
versatili dau votci
peste
cap, înghit tării,
în
acvarii luminate gălbui,
iar
pe sub mese
se
rostogolește
un
cap de arab.
Alții
dansează în ganguri obscure,
ce
răsună a corp cavernos,
își
răsuflă branhiile
și
râd prin celulare,
plescăie
în umbra
pasajelor
subterane,
stenozate,
cu
zvâcniri de sfincter.
Acolo
se furișează mai nou bărbații,
în
galerii, cu gânduri
surpate,
deocheate,
acolo
desfac nodul altor genunchi
și-și
țin răsuflarea,
degetul
prins în ușă,
acolo-și
împletesc,
tăioase
și scurte,
funiile
satisfacției.
Spre
dimineață, departe,
pe
sub poduri,
când
domnișoarele
își
sug arătătorul în somn,
ori
când silabisesc în somn
ca
niște copii,
eu
încă mă aflu la o intersecție
bizară,
a
existenței,
când
ai tendințe de curățare
după
o viață demnă de Toulouse-Lautrec,
când
ziua n-are milă
și
nici nu iartă visătorii
care
mai privesc în spate.
Mi-a amintit cumva de Procesul lui Kafka. Magistral! :)
RăspundețiȘtergere