E arhicunoscut faptul
că, în toată istoria șahului, pionii nu au fost niciodată nimic mai mult decât
carne de tun. Dumnezeul șahului i-a făurit pe toți la fel de simpli, la fel de
umili și de lipsiți de personalitate, ca pe niște zale identice în lanțul sacrificiului
etern. Într-o bună zi însă, încurajat pe diagonală de nebunul de negru, pionul
din fața calului a dat, într-un nesperat final, glas unei idei nemaiauzite până
atunci, deși gândite în parte de fiecare dintre pioni, de... revoluție
pionletară. „Sute de ani am urmat orbește ordinele de război ale mai marilor
noștri! Știm cu toții foarte bine cine sunt primii sacrificați într-o partidă
de șah – noi, care întunecați de furia oarbă cu care suntem inseminați de rege,
gonim nebunește și iremediabil în ghearele morții. Ajunge! Împreună, putem opri
acest măcel! Împreună ne putem lua soarta în propriile mâini!”
În această tonalitate
emfatică și apoteotică și-a încheiat discursul pionul revoluționar, al cărui
efect nu fu altceva decât ceea ce avea să fie consemnat în istoria șahului
drept Revoluția Pionletară. Pionii de ambele culori au întors armele, iar
mânați de furia și frustrarea nenumăratelor generații de pioni exploatați de
clasa burgheză a celorlalte piese, i-au prigonit pe asupritorii din primul rând.
Unii spun că acum șahul nu mai e ce-a fost, și că s-a transformat dintr-un joc
confruntațional, plin de entuziasm și supans, într-unul pașnic, inofensiv, fad
și plicticos. E drept însă că “divertismentul
unora nu justifică exploatarea altora”,
aveau să răspundă cei mai destoinici dintre pionii revoluționari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu