E bizar cum noi
oamenii, căutăm în exterior ceea ce ar trebui să găsim în interior.
Vedeți voi, încă de la
apariția lui pe lume, creierul puiului de om nu știe nimic, chiar nimic, în
comparație cu cel al altor... mamifere, care se ridică în picioare și merg după
un foarte scurt timp de la naștere. Așadar, micul om nu are, la început, nici o
idee despre NIMIC... chiar NI-MIC. Dar, treptat, cei din jurul lui, familia, și
prietenii, se străduiesc din răsputeri să îl învețe. Fiecare părinte își
dorește cu adevărat ca vlăstarul să-i semene, și să știe, cu timpul, tot ceea
ce știe și el. Prin urmare, îi menține tot timpul atenția înspre exterior.
Dar puiul de om adoarme
des în primul an, nu doar fiindcă obosește de atâta agitație în jurul lui, ci
și fiindcă simte dorința de a sta cu el însuși, cu spiritul său abia intrat
într-o lume care va face tot ce-i stă în putere ca să-l ajute să uite cine
este. Într-o misiune împlinită cu succes de mii și mii de ani.
Iar după ce s-a
acomodat cu mediul, și a învățat să se folosească de micul corp, să-l miște tot
mai îndemânatic, să vorbească, să meargă și multe altele... UITĂ complet cine
este și astfel, puiul de om începe să se identifice din ce în ce mai mult cu
trupul său. Și, la toate acestea se adaugă și credința lui, oricare ar fi ea,
care îl învață tot spre AFARĂ să privească, în sus, spre cer, dacă vrea să-l
găsească pe Dumnezeu.
Prin urmare, după ce a
fost modelat de cei din jur, nimeni nu mai vine să-i amintească că trebuie să
se întoarcă spre interior, în ciuda faptului că se spune că acolo se află
scânteia noastră divină. Asta ar trebui să se întâmple în primii ani în care
pruncul poate înțelege sau, cel mai tâziu, în adolescență. Așa se explică de ce
nici ulterior, când omul se culcă seara, nu mai știe să se interiorizeze. El
adoarme cu gânduri spre același exterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu