Au trecut 3 ani și azi am simțit nevoia să scriu câte ceva despre asta. Vezi tu, despărțirea de femeia pe care o iubești nu este dificilă, în mare parte, din cauza faptului că am fost părăsiți ori fiindcă l-am părăsit pe celălalt. Despărțirea înseamnă a descoperi, la modul cel mai paradoxal, speranța nesfârșită și mereu inaccesibilă a unei noi relații diferite și, în primul rând, relația cu tine însuți.
Pentru mine, cel mai
dureros și apăsător lucru nu a fost să pierd femeia pe care am iubit-o atât de
puternic, ci să renunț la speranța nebună că într-o zi se va întoarce, că
într-o zi mă va suna, mă va căuta ori mă va chema. După câteva luni de când ne
despărțisem, speranța mea renăștea oarecum curajoasă, uneori îndrăzneață și
neobosită, uneori ușoară ca un vis frumos, alteori grea și apăsătoare asemenea
unui cer plumburiu, pe timp de furtună. Nu mi-am imaginat niciodată că
sfârșitul e într-adevăr sfârșit, și nici că doi oameni nu se vor mai întâlni
din acel moment absolut niciodată.
De obicei, dimineață
după dimineață, cu ochii încă închiși, dar fără să dorm, îmi ascultam corpul
cum își făurea proiecte, cum rememora plăcerea unei întâlniri, cum tânjea după
corpul ei, cum credea încă într-o bucățică de vis în care trăiam împreună. Îmi
imaginam că va suna telefonul, că va sosi plină de viață și că va fi atât de
prezentă... că armonia dintre noi va fi iar solidă și neasemuită, cum era
altădată.
După ce a plecat pentru
totdeauna, am început de fapt să o port în mine mai intens ca niciodată.
Mă gândeam la ea în
fiecare zi, creând în mine un colț de gânduri în care speranțele încă se
adăposteau și se fereau de realitate. Pentru mine nu era atât de greu să o
părăsesc, atâta timp cât încă mai păstram sentimentul de a nu fi pierdut-o,
atâta timp cât aveam certitudinea că noi doi încă nu ajunsesem la capătul
sentimentelor noastre, al emoțiilor noastre sau al plăcerilor noastre, atâta
timp cât mai exista încă o posibilitate... ori o vagă o probabilitate. Chiar și
un fir de speranță, o mângâiere a pielii ei, mâna ei așezată pe pieptul meu,
sărutul ei scurt și dulce, o clipire a ochilor sau mișcarea aceea a gâtului pe
care o aveam amândoi atunci când eram undeva în public și voiam să ne
împărtășim acordul unul altuia.
Știu, eu aveam de fapt
nevoie de un spațiu pentru a iubi mai mare decât al ei, și mai deschis decât
cel al iubirii mele pentru ea.
Am iubit-o foarte mult,
în orice caz, și există încă dovezi imbatabile în acest sens, prin faptul că nu
i-am mai rostit numele, că nu am vrut să mai știu nimic de ea, că nu i-am
explicat cum și de ce, că am plecat, pur și simplu, trăind apoi câțiva ani cu
gândul că într-o zi telefonul va suna, că povestea va continua. Am înțeles
însă, după un timp nepermis de lung, că e ceva ce trebuie să port mereu cu mine
de-acum înainte, în tăcere sau nu, dar oricum să port.
A iubi pe cineva in tacere nu cred ca este a iubi.
RăspundețiȘtergereSperanta este ceva-ul dupa care functionez si eu. Refuz constant sa renunt la ce e important pentru mine, chiar daca rational, sansele sunt minime. Sa renunt inseamna sa fac un compromis, sa fac un compromis inseamna sa patez ceva pentru mine curat, sa las ceva patat inseamna ca alegerile ce vor urma vor fi de categorie din ce in ce mai joasa. And thats all only downhill from there..
Există o zonă moartă după ce 2 oameni care se iubesc se despart. Când tăcerea își intră în drepturi. Ai iubit și ai tot iubit, câțiva ani, dar la un moment dat, inconștient, știi că iubirea nu mai e de ajuns. Și rămâi cu un fel de speranță, mult timp, cu un fel de povară auto-creată, dar care, într-un final, nu e bună de nimic. Acum câteva sute de ani, oamenii știau că iubirea nu-i de ajuns, pentru că ararerori ea durează o viață. Și totuși, malaxorul ăsta de experiențe te schimbă, undeva, pe dinăuntru...
RăspundețiȘtergereEu intelesesem din postare ca ai iubit candva o femeie care a decis sa incheie la un moment dat relatia. Ca tu, in timp, i-ai tot simtit lipsa si ai sperat in continuare ca lucrurile cu ea sa se indrepte si sa reveniti la ce aveati impreuna. Din raspunsul tau, inteleg ca tu esti cel care ai incheiat relatia pentru ca iubirea nu mai era suficienta.
RăspundețiȘtergereCum poate iubirea sa nu mai fie suficienta? Daca nu cer prea mult, da-mi un alt exemplu de situatie in care iubirea nu e suficienta.
Ți-a scăpat vreodată fericirea printre degete? Dragostea se termină, la un moment dat, ea nu durează o veșnicie, în ciuda a ceea ce ne spun filmele, societatea de consum și cultura postmodernă, destrămată, în care trăim. Și atunci trebuie să te întrebi: de ce durează un cuplu o viață? Ce se află acoolo, în plus, față de dragoste? Sau, dacă pierzi pe cineva, într-o despărțire, să te întrebi același lucru: ce nu a fost suficient? Aș mai fi putut face ceva ce n-am făcut? Ar mai fi putut fi ceva în plus?
ȘtergereE greu de răspuns la întrebarea ta, fiindcă ne-am despărțit unul de altul reciproc, în același timp. Sentimentele s-au degenerat în același timp. S-au retras concomitent. Deși, recunosc, am avut câteva tentative de a îndrepta lucrurile. Dar sunt goluri care nu pot fi umplute cu nimic.
Cuplurile nu rămân împreună doar pentru că se iubesc, cred că știi și tu, cum știu și eu, oameni care s-au iubit mult și totuși n-au rămas împreună. Umorul, comunicarea, confortul, sinceritatea, mulajul pe nevoile aflate în permanentă schimbare, înțelegerea, intuiția celuilalt, compromisul, etc etc. iată câteva lucruri care mi-au venit așa, repede, în minte, și care sunt acel mai mult de care are nevoie dragostea. Dragostea de cuplu.
Îmi place că ești aici, Lavinia, îmi plac sensurile interogațiilor tale, poate că îmi fac timp să le dezansamblez cu mai multă grijă de acum înainte, că să găsesc răspunsuri captivante pentru amândoi.
"Ți-a scăpat vreodată fericirea printre degete?"
RăspundețiȘtergereNu cred ca are sens intrebarea. Nu stiu cum ar fi fost daca.... Stiu ca am facut greseli care au schimbat forever (=fara cale de intoarcere) cursul povestii mele si pe care mi-as dori sa nu le fi facut, dar at this point, nu mai conteaza asta.
"Dragostea se termină, la un moment dat, ea nu durează o veșnicie, în ciuda a ceea ce ne spun filmele, societatea de consum și cultura postmodernă, destrămată, în care trăim."
Nu sunt de acord. Adica sunt de acord ca sentimentele intre oameni de multe ori se degradeaza si se pot transforma in cu totul altceva decat ce fusesera initial, dar nu sunt de acord cu dragostea ca fiind degradabila. Ea e ceva care nu prea se intampla decat poate extraordinar de rar, asta e problema. Si atunci, tindem sa numim ceea ce totusi se intampla ca fiind dragoste. Filmele... eu le vad ca pe o manifestare a unor nevoi pe care oamenii le au. Implinite sau nu. Adica de exemplu daca eu as fi regizoare, indiferent de viata pe care as avea-o (buna sau rea) poate as cauta sa-mi transmit my deepest emotions/thoughts/needs etc prin ceea ce as sti sa fac cel mai bine, adica filme, in ideea de a spune altora "uite, eu cred ca secretul fericirii este... asa imi imaginez eu lumea ideala..." sau "nu pot gasi fericirea intr-un loc unde cei de langa mine nu asculta" sau "let's make a change!" etc. Nu cred ca misiunea lor este de a manipula cat de a transmite idei si viziuni. Ce fac ceilalti cu asa ceva its up to them. Aceleasi idei le poti gasi si intr-o discutie cu cineva, dar cred ca filmele pot transmite un mesaj mai repede si mai usor. Movies dont lie, people often do.
"Și atunci trebuie să te întrebi: de ce durează un cuplu o viață? Ce se află acoolo, în plus, față de dragoste?"
Daca un cuplu ramane impreuna desi sentimente bune nu mai sunt, la baza cred eu ca e frica (de a fi singur, de a recunoaste un esec, de a nu sti ce ramane de facut, de a fi pierdut timp etc). Unless exista vreo intelegere intre cei doi de a sta impreuna dar recunoscand unul fata de celalalt ca ce era nu mai e, ramanand in felul asta un soi de prietenie si sprijin reciproc in a se regasi. Desi cred ca si pentru situatia asta e nevoie de ceva sentimente bune, nedegradate cum zici. Deci ramane frica.
Nu m-ai înțeles. Tu spui că ai făcut greșeli importante dar că acum nu mai contează asta. Ba da contează. Greșelile acelea au contat și vor mai conta, pentru că dacă ai o atitudine de genul "acum nu mai contează asta" e posibil ca ele să se repete și să nu lase vreun învățământ în urmă.
ȘtergereDragostea trebuie idealizată, cum o faci tu, și pusă pe vreun piedestal, dar totuși n-aș merge așa departe încât să spun că ea nu e degradabilă. Nu știu și nici nu am de unde știi prin ce experiențe ai trecut tu, dar crede-mă când îți spun că dragostea se poate degrada. fiindcă tot îți plac filmele (și teatrul, sper), o să-ți aduc aminte că există numeroase cazuri faimoase în acest sens: Othello, Vertigo-ul lui Hitchcock, etc, acolo unde oamenii ucid sau devin geloși tot dintr-o înălțătoare dragoste. Deci dragostea se poate degrada, facem din dragoste nesăbuințe chiar mai degradabile decât în orice altă ipostază.
Sigur că filmele exprimă viziuni, sunt de acord cu tine. Dar ele, pe de altă parte, reprezintă o sursă inepuizabilă de imitație pentru foarte multă lume. O viziune măreață, fie că vorbim de exemplu de cea a unui Ingmar Bergman, Billy Wilder, Stanley Kubrick, Victor Fleming, etc etc, va fi preluată inconștient de public, care va regăsi în jocul și limbajul unor personaje anumite tipare de comportament pe care le va prelua, mai târziu. Folosim expresii (cum ai folosit și tu câteva, în limba engleză) pe care le-am luat for granted din filme. O facem pentru că asocierea imagini-cuvinte-gesturi reprezintă o modalitate uțoară de învățare prin imitare.
ȘtergereApoi, eu n-am spus niciodată că doi indivizi stau într-un cuplu după ce dragostea s-a degradat, asta a venit doar de la tine.
"Sau, dacă pierzi pe cineva, într-o despărțire, să te întrebi același lucru: ce nu a fost suficient? Aș mai fi putut face ceva ce n-am făcut? Ar mai fi putut fi ceva în plus?"
RăspundețiȘtergereDaca pierzi pe cineva intr-o despartire eu vad doua variante. Ori iti dai seama ca inca tii la persoana respectiva si atunci you give your best ca sa imbunatatesti ce mai poate fi imbunatatit, chiar daca e sa fi trecut mult timp de atunci. Sau ajungi sa-ti dai seama ca de fapt te-ai inselat cand ai crezut ca ce simti e iubire, caz in care mergi mai departe hopefully tinand minte experienta si luand-o in calcul pentru toate deciziile pe care urmeaza sa le iei in viitor. Intrebari ca "as mai fi putut face ceva?" sunt de fapt inutile, pentru ca nu exista un raspuns clar pentru ele. Ce-a fost a fost si nu poate fi schimbat oricum ai intoarce, ai reintoarce si ti-ai tot imagina lucrurile. Dar poti eventual sa te intrebi: ce-as putea face? sa fac? sa nu fac? sa merg mai departe? sa aleg altceva? etc.
"Cuplurile nu rămân împreună doar pentru că se iubesc, cred că știi și tu, cum știu și eu, oameni care s-au iubit mult și totuși n-au rămas împreună. Umorul, comunicarea, confortul, sinceritatea, mulajul pe nevoile aflate în permanentă schimbare, înțelegerea, intuiția celuilalt, compromisul, etc etc. iată câteva lucruri care mi-au venit așa, repede, în minte, și care sunt acel mai mult de care are nevoie dragostea. Dragostea de cuplu."
Daca n-au ramas impreuna este pentru ca de fapt nu s-au iubit. N-au reusit sa gaseasca ceva comun in lucrurile pe care le enumeri (mai putin compromisul.. cred ca atunci cand doi oameni se iubesc nu fac compromisuri) (lucruri fara de care iubirea nu exista, exista poate atractia fizica si/sau un soi de empatie) asa ca eventually realitatea i-a despartit. Iubirea e mai multe lucruri la un loc, care functioneaza armonios pentru amandoi simultan. Daca asa ceva se intampla, nu prea vad cum n-ar ramane impreuna decat poate daca ar fi luati prizonieri si inlantuiti de cate un stalp fiecare in alta camera tot restul vietii lor. Sau ceva de genul asta. Si chiar si atunci cred ca s-ar iubi in continuare.
P.S. Nu sunt convinsa ca am inteles bine ce zici in ultimul paragraf...
Dacă ești un om inteligent te vei gândi la ce a nu a mers bine. În trecut. Oamenii nu fac un asemenea exercițiu de sinceritate cu ei înșiși, ci spun că acest exercițiu devine inutil, cum spui și tu, mai sus. Eu sunt de părere că trebuie să faci incizii în trecut, să fii sincer cu tine însuți și să vezi limitele. Să înveți și să corectezi, nu să spui că e inutil să te mai întrebi ce ar mai fi fost necesar de făcut. Asta e o rețetă pentru oamenii superficiali, care se concentrează doar asupra prezentului.
ȘtergereFoarte multe cupluri nu rămân împreună chiar dacă se iubesc. Nu-ți enumăr eu, gândește-te tu și vei găsi singură exemple în acest sens. Mătușa mea, de exemplu, a iubit 2 luni un bărbat, care la presiunea familiei, din interese financiare, s-a căsătorit cu altcineva, fiind o mare dragoste între el și mătușa mea, cunoscută de foarte multă lume. Dragostea nu e suficientă. Ea nu ne rezolvă problemele și nici nu e răspunsul final la orice. Sigur, putem nuanța aici mult și bine, dacă vrei. Dragostea e ceva ce ador și eu, despre care scriu, din care am trăit câte ceva și eu, dar tu ai o viziune foarte nerealistă vis-a-vis de ea.
Nu poți spune că dacă doi oameni nu rămân împreună este fiindcă nu s-au iubit, asta e total nerealist și superficial. Dacă ai știi povestea mea, de exemplu, cred că ți-ai tempera puțin viziunea asta de Cenușăreasa care-l iubește pe Prințul cel Frumos și rămân pentru totdeauna împreună.
ȘtergereP.S.: În ultimul pragraf încercam să-ți spun că mă intrigă și îmi place polemica noastră, pe care o găsesc captivantă și constructivă, și care ne poate oferi câteva direcții pe tema consistenței dragostei și a degradării ei.