Undeva, în capul meu, există o planetă pe care perele sunt mai interesante ca merele

Undeva, în capul meu, mă mai urc uneori într-o navetă spațială de lemn, alimentată cu un carburant obținut din transpirație de arici de pădure. Apoi, îmi aleg la întâmplare, din prima galaxie descoperită, o planetă plină de pere și peri ca să aterizez și, dacă am noroc, mă așez exact sub un păr mălăieț. Acolo, mă răsfăț în miros de sirop, acolo stau fix sub un păr și, când îmi pică în cap o pară, nu pot decât să mă întreb: eu ce revelație am acum? Ce revelații au oamenii loviți în cap de pere? Și de ce, mă rog, oamenii au revelații doar când sunt loviți în cap de mere? De ce pe Newton, par example, l-a vătămat la modul ulterior fericit mărul, și nu părul? Sau de ce am primit mărul lui Adam și nu para lui Adam? De ce Albă-ca-Zăpada mușcă din partea otrăvită a unui măr și nu din cea a unei pere? O fi având mărul exclusivitate în lumea științei, ori în telos-ul imaginar? Eu sunt categoric de partea perei. Para e neobișnuită, suprarealistă, cum striga și Magritte, para e tentantă, cu linii armonice, lungi și lichide, zemoase, irezistibile.

 

Undeva, în capul meu, mă mai urc uneori într-o navetă spațială de lemn, alimentată cu transpirație de veverițe vesele, mă hrănesc cu zeamă de pere, și visez că ajung pe o planetă pe care oamenii au căzut deja de acord că perele sunt mai dulci și mai interesante decât merele.