Ea nu-mi poate fi sub nici o formă indiferentă. E o făptură aparte. E o
femeie la care mă gândesc cu dinții strânși. Atât de strânși sunt dinții mei
când mă gândesc la ea, încât nici o lamă de cuțit nu ar mai încape între ei. Câteodată,
am impresia că mă gândesc la ea exact așa cum se gândește o femeie la un bărbat
pe care-l desface, pofticioasă, bucată cu bucată, din priviri. Pe care nu-l
dorește neaparat, dar pe care îl jupoaie pur și simplu din priviri, ca o hoață,
și îl păstrează la dispoziția ei pentru mici jocuri mentale și amoroase, chiar
dacă fără atingeri. Dar nici eu nu pot fi în pielea femeii, și nici ea, în
pielea bărbatului, fiindcă eu sunt ceea ce sunt. Pesemne așa am fost creați, ca
cel mult să ne imaginăm cum ne-am tachina mental dacă am fi unul în pielea
celuilalt. Deunăzi, mi-am imaginat-o în fața oglinzii, în timp ce se machiază,
creionându-și marginea ochilor ca o egipteancă prin adopție, și tot cu dinții
strânși mă gândeam la ea. La fel când mi-am închipuit-o cum se parfumează sau
cum îmbracă o lenjerie spumoasă de corp. E inexplicabil cum cineva care îți
place foarte mult îți acaparează organic imaginația, cum îți invadează porii
nevăzuți ai simțurilor, până într-acolo încât dinții nu mai pot fi descleștați
nicicum, fiindcă, dacă s-ar întâmpla așa ceva, nici bucățică de carne și os nu
ar mai rămâne din femeia care te supune. Ai devora-o și te-ai înfrupta din
voluptatea ei până la ultima firimitură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu