din liniștea pielii tale strâng dimineața
bucăți de zahăr roșu
și imnuri despre calea lactee
îți zâmbesc cum o fac nebunii
așa că să nu mă crezi când am să-ți spun
te iubesc
eu nu știu să iubesc
la mine iubirea e un strigăt lacom
un fel de dor
iar dacă am să-ți spun: îmi e dor
să nu mă crezi
cuvintele mele
sunt tristețile mele pulsând neegal
ca un sânge de primăvară
și nici trist nu sunt
tristețea e iluzia unei singurătăți pe care,
chiar și pe ea, atât de singur fiind, am născocit-o
ca pe-un refugiu strident...
să nu mă crezi
decât atunci
când tac
tăcerea mea niciodată nu minte
aiii..... :)
RăspundețiȘtergereîţi propun însă un joc: scoate negaţiile să vedem ce iese. vrei? :P
pisic, dacă scot negațiile iese taman contradictoriul afirmațiilor mele. așa vrei tu să te joci? :P
Ștergere