Uneori, mă gândesc la propria scriitură ca la o modalitate de a face
dragoste în văzul tuturor. Trăiesc secunde vii, în care conștientizez că tot
ceea ce văd, cu ochii pe deplin închiși, nu reprezintă nicidecum un moft, ci mai
degrabă o cale prin care lumea mi se arată, prin care sângerează, prin care se
limpezește, sau se vindecă, de la o zi la alta, și de la un an la altul. Scrisul
devine atunci pentru mine un nemaivăzut album de fotografii. Sau, cum a spus-o
atât de frumos Federico Fellini: eu nu vreau să demonstrez nimic, vreau să
arăt. La o primă vedere, s-ar putea spune că relația dintre lume și scris
este o simplă prismă răsturnată cu trei fețe: există condeieri care
contemplează lumea așa cum e ea, alții care se iluzionează că o văd așa cum
și-o doresc și alții care încearcă să o schimbe. Dar totul se complică dacă îmi
amintesc că mai există și poeții, cei care, după ce o văd, vor să pună o alta
în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna
lumea propusă de poeți e mai ușor de suportat decât cea adevărată, reală. Prin
poeți înțeleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe
cei în care razele realității pătrund refractate straniu de substanța
sufletească străbătută, substanță ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea
răsturna și adânci înțelesurile.
Asta mă face să cred că, oricărei categorii i-ar aparține, între scriitor
și lumea căreia el îi este ecou se interpune – ca un scut capabil nu numai să-l
apere, ci și să-l ajute să învingă – propria scriitură. Secole de-a rândul,
poetul, vizionarul, a fost de fapt asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel
care, pentru a învinge Meduza, și-a șlefuit scutul, improvizând o oglindă în
care, văzându-și chipul, Gorgona să fie ucisă de revelația propriei urâțenii.
Secole întregi, ambiția realistă a celui care scrie a fost în definitiv aceea
de a reflecta cu acuratețe și la perfecție lumea, până într-acolo încât aceasta
să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. S-a
crezut, mult timp, că victoria artei se va datora astfel nu numai efortului
estetic de „a oglindi”, ci și filosoficei ambiții de a schimba raportul de forțe
dintre ceea ce este și ceea ce se înțelege.
Odată cu scepticismul modernilor s-a pierdut, însă, această atrăgătoare
iluzie, ca și speranța că realitatea mai păstrează încă ingenuitatea necesară
pentru ca – văzându-se așa cum e – să fie cuprinsă de oroare. Astăzi, când
singurătatea, neîncrederea și războaiele de toate felurile au dovedit că știu
să sluțească și să ucidă mai eficient decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a
văzut și el oarecum nevoit să-și schimbe armele. Sfidării și nepăsării,
urâtului și indiferenței, el le-a răspuns prin coșmare de fabricație proprie,
artizanală. Renunțând să mai reproducă neaparat lumea, el a ales calea
inovativă de a-i arăta nu propria ei față, ci cutremurătoarele viziuni pe care
aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată
în scut, deci, ci însuși capul Gorgonei, tăiat și transformat într-o forță
capabilă să apere și să învingă. Scriitura poetului a înțeles că fiecare suflet
își generează, după bunul plac, propria biografie, sau, cum spunea din nou Fellini, tot ce înseamnă artă este autobiografie; iar perla este autobiografia
scoicii. Și a mai înțeles, în definitiv, că poezia devine astăzi scutul
fragil al pleoapelor, în umbra lăsată a cărora universului real i se dă șansa
naivă, și mereu încrezătoare, de a renaște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu