Două chestiuni despre singurătate:
În decembrie 1945, retras la reședința sa din Kirchhorst, Ernst Jünger
scrie în jurnalul său așa:
“Deoarece din pricina frigului abia reușesc să țin cărțile
în mână, obișnuiesc să-mi construiesc seara cu ajutorul a două cuverturi un soi
de iurtă în care introduc un bec electric cu ajutorul unui prelungitor. În
aceste condiții recitesc cu nemaipomenită plăcere O mie și una de nopți, în ediția Insel.”
Cu doi ani mai devreme, în decembrie 1943, în Parisul în care, oricum am
lua-o, Ernst Jünger era, totuși, un reprezentant, și nu unul oarecare, al
forțelor de ocupație, fotograful Brassaï nota:
“Am lucrat până noaptea târziu. Nu reușesc să mă extrag
din pat. La mine în casă e la fel de frig ca pe stradă, sunt cincisprezece
grade sub zero... Noaptea trecută a înghețat apa și Alfred a murit congelat în
borcanul lui. Până și un batracian cu sânge rece sucombă în clima polară din
apartamentul meu […] Pentru a nu-i împărtăși eu însumi soarta, mi-am
înjghebat un soi de colibă în apartament, sacrificând niște fotografii format
mare pe care le recuperasem din expoziții. Am înăuntru câteva scaune, o mașină
de scris, o cafetieră și un reșou mic. Totul e bine luminat. De îndată ce
intru, mă învăluie o căldură blândă, a corpului meu, reverberată, acumulată ca
într-un termos. Dacă reușesc să scriu notele astea, e numai mulțumită colibei
mele...”
Stranie coincidență! Habar nu am dacă Brassaï și Jünger s-au cunoscut
vreodată (deși, cum Jünger îi frecventa pe Cocteau și Picasso, nu e deloc
exclus). Nici nu știu dacă unul a citit cartea celuilalt (Convorbiri cu Picasso, respectiv Pagini din Kirchhorst. Coliba vie: Ani de ocupație). Îmi place să
cred că nu. Și totuși, amândoi, dezvoltă într-o modalitate atât de profundă și
similară momentul pierderii în singurătate, încât întăresc oarecum, și de la
distanță, observația fascinantă a încăpățânatului Hemingway, care remarcă și el
că “Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce
crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă
este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea
sau cu absența ei.”
Țin minte că încă de la sfârșitul adolescenței, consideram că fiecare om pe
lumea asta are al său no man’s land,
adică un loc intim unde își este propriul său stăpân. Există o viață ce se vede
și o alta, necunoscută celorlalți, ce ne aparține întru totul. Asta nu înseamnă
neaparat și implicit că una este morală și cealaltă nu, sau că una este permisă
și cealaltă interzisă. Ci doar că fiecare om, din când în când, scapă oricărui
control, trăiește în deplină libertate și în mister, singur sau cu altcineva, o
oră pe zi, sau o seară pe săptămână, sau o zi pe lună. Și această existență
tainică și liberă continuă de la o seară la alta sau de la o zi la alta, și
orele continuă să curgă unele după altele. Asemenea ore adaugă de fapt ceva la
existența noastră vizibilă. În acest no
man’s
land, unde prevalează
de fapt libertatea și misterul, se întâmplă uneori (nu întotdeauna, ce-i drept)
lucruri uimitoare. Întâlnești aici oameni care se aseamănă cu tine, recitești o
carte cu o acuitate cu totul specială, asculți muzică cum n-ai mai ascultat-o
niciodată. Aici, datorită liniștii și singurătății, ești străbătut uneori de
câte un gând ce îți schimbă complet existența, ce te salvează sau te pierde. Se
poate întâmpla, desigur, de asemenea, ca unii să plângă sau să bea, într-un
asemenea moment, să zâmbească fără motiv, să-și amintească ceva de mult uitat,
sau – pur și simplu – să-și cerceteze picioarele goale, sau să încerce să-și
facă o cărare pe capul chel, ori să se strâmbe în oglindă, să danseze singur,
să fredoneze, să plece cu gândurile undeva departe, ca într-o transă fără capăt,
sau pur și simplu să răsfoiască o revistă ilustrată, pentru ca mai apoi, să
exclame fiecare, în felul său, asemenea lui Victor Hugo, că: “Fericirea
a trecut repede prin viața mea. Am urmat-o. Și-am adormit în brațele ei. Când
m-am trezit eram singur.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu