Contrariile nu se atrag, contrariile se subjugă reciproc

În ciuda a ceea ce ați auzit, și a aceea ce sunteți siguri că știți, contrariile nu se atrag. Contrariile se subjugă reciproc. Știu asta pentru că ea era o femeie care izbutise să mă chinuie într-un chip aparte: pur și simplu se făcea că nu exist. Pentru ea, eram inexistent. Invizibil aproape. Nu voia să îmi rostească numele, nu voia să îmi asculte glasul, nu voia să mă atingă. S-ar fi putut spune că eram mort pentru ea. Dar uneori tocmai moartea face să se nască patima. Și nu orice fel de patimă, ci aceea cleioasă, viscerală, lipicioasă. Mă smolisem la inimă ca un strigoi și mă încăpățânam să o bântui cu numele și glasul și vorbele mele. Chiar dacă atingerea lipsea. Nu o doream nici eu, de fapt. Femeia asta a priceput, însă, de la o vreme că se preschimbase într-un torționar rafinat și a început să-i placă ceea ce se întâmpla. A început să-i placă felul în care o așteptam. Era atât de frumoasă încât zile, luni și ani am așteptat-o până când ea s-a preschimbat într-o femeie-ascet. Or, cu femeile-ascet ce mai poți să faci? Să le iubești nelumește. Doar atât.