Poate că la fel cum într-o limbă pe care nu o știu prea bine, susținând o
conversație mă trezesc rostind alte lucruri decât cele pe care le-am
intenționat, numai pentru că nu-mi amintesc cuvintele de care am nevoie, dar,
în schimb, îmi vin în minte altele, cu un sens puțin diferit – tot așa,
scriind, nu pot urma niciodată cu exactitate un plan (nici nu mai încerc, de
altfel, să mi-l fac) pentru că intențiilor mele dornice să se materializeze în
frază li se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu, născând
alte sensuri necredincioase mie, fidele numai frumuseții adesea străine.
Pesemne că există scriitori care refuză să comunice și alții care rămân secreți
chiar în cadrul comunicării. Și probabil că mai există și misterul acela în
stare să palpite dincolo de senzația celorlalți că au înțeles totul.
Poate că așa se explică de ce atunci când povestesc anumite lucruri văzute,
trăite, spuse, acestea mă impresionează mai tare decât atunci când le-am văzut.
Mă impresionează mai tare redarea – de către mine – a realității, decât
realitatea nemijlocită. Să fie vorba, oare, de o emoție amânată care mă atinge
mai târziu sau de o emoție care mă atinge numai în momentul în care a devenit
artistică (prin povestire)?
N-am un răspuns concret, deși am, în schimb, o sumedenie de exemple care
să-mi alimenteze și mai puternic dilema dezvăluită mai sus. Unul dintre ele
vine din copilăria mea, când, pe strada copilăriei mele, “măreț” era un cuvânt de rușine, insultător. „Ce te ții așa măreț?” îmi striga băiatul
din vecini, atunci când nu vroiam să mă joc cu el și această imprecație mă
făcea să cedez, să fac orice mi-ar cere. “Măreț” însemna încrezut, disprețuitor, arogant și, începând de
atunci, aveam să fiu toată viața terorizat de posibilitatea lansării acestei
acuzații. De atunci a început de fapt spaima mea de a nu călca cumva
obligatoria egalitate și grija de a nu fi acuzat de măreție, chiar dacă, între timp, descoperisem o altă semnificație a
cuvântului.
De altfel, din cea mai fragedă copilărie am fost învățat că un om
binecrescut trebuie să arate în afară o constantă bunăvoință, liniște și
atenție, indiferent ce cataclisme, răsuciri și turmentări s-ar petrece în
adâncul lui. Și, deși nu am fost niciodată în stare să uit, să ignor această
lege de fier a civilizației, am regretat cumva mereu energia consumată benevol
pentru respectarea ei. Cât timp și câtă forță sufletească pentru a nu se vedea
că sunt un spirit divergent sau, chiar, pentru a nu se vedea că sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu