Când îți scap printre degete

Nu ți-am spus, dar meriți mai mult decât un gest banal pe care unii insistă să-l mai numească romantic. Gândește-te puțin: cum aș putea eu să-ți aduc o floare, burdușită de chimicale de la țiganii din stație sau una de la florărie, venită din Olanda prin mașina vreunui camionagiu care oprește nu la semnele de circulație, ci la fiecare curvă? Cum să-ți recit poezii în care plictisesc metaforele toate, în care imaginile par aproape KO ca un boxer în ultima rundă și în care luna coboară în fiecare seară și linge trotuarul din cartierul tău? Cum să-ți recit vreo odă și să mai și pretenția să visezi, când astăzi scrisul devine ceasul enervant care te trezește la realitate și îți injectează cofeină direct în suflet?

Mi-ar trebui mii de ani să reușesc să-ți fac o declarație de dragoste când toate deja s-au spus, când știm amândoi că nu mai există inspirație și nimic nu mai e nou sub soare. Mi-ar fi jenă să-ți șoptesc cuvinte de dragoste, precis tu le-ai mai auzit deja, mai ales că în fiecare apartament dimprejur se face asta, cu jaluzelele date la o parte și cu lumina aprinsă... Ar fi ca și cum ți-aș scăpa printre degete. Tu nu poți fi suprinsă așa, tu ești deosebită, cu zâmbetul tău însiropat în ochii tăi căprui, cu pașii măsurați și sânii jucăuși sub bluza strâmtă pe care cad mulți ochi languroși și alte pofte. O să mă prefac că nu te văd acum cum îți ții în frâu silueta pe două picioare lungi și o să-ți spun că eu nu mă pricep în arta meșteșugului de a cuceri vreo femeie. De fapt, eu mă simt atras de tine la fel cum o mașină tinde către locul de parcare. Te plac de când mi-ai interzis să-ți port ochii în gând pentru că este păcat să-mi ard trupul în cuvinte. Încă de atunci mă tot caut într-o continuă neîmblânzire. Crezi că voi simți greutatea culorii tale zdrobindu-mi privirea?