Scrisul - Un zeppelin propulsat de o realitate care mă ridică

Simt nevoia unui asemenea text, asta din pricina faptului că mai multă lume m-a întrebat cui scriu, de ce m-am apucat să scriu, ce reprezintă procesul ăsta pentru mine sau care va fi următorul pas. Să o iau cu începutul. Scrisul pentru mine e un handicap, așa cum un bărbat sau o femeie fără picioare se ajută de proteză ori de un cărucior cu rotile tot așa și scriitorii supraviețuiesc prin scris. Scrisul e mai exact o unealtă, un soi de bisturiu precis, ascuțit ori deosebit de tăios. El deschide orice nu poate fi deschis, ba mai mult, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluții și, dacă nu deznoadă, scrisul taie. Există așadar un motiv întemeiat de a construi spitale pentru scriitori, ei au mâinile nestatornice, arse mereu, bandajate întotdeauna, ei sângerează zilnic, și în plus locul în care aripa rănită încolțește devine tot mai alb și tot mai adânc. De aici și îndemnul propriu pentru ingineri, proiectanți, arhitecți, designeri: faceți ceva și țineți în cuști oamenii cu puteri depline, niciodată nu se știe dacă vor răpi idei sau dacă vor devora cuvinte la masa de scris ca pe vreo băutură ce înțeapă la limbă sângele trecătorilor.

Literatura m-a atras întotdeauna și exista o vreme când citeam cu jind aproape orice, până și cărțile de interpretare a viselor (un soi de broșuri idioate pe care oamenii bătrâni de la țară le pun la mare cinste alături de cărțuliile de rugăciuni) pe care le avea bunica într-o cutie veche de nuc. În câțiva ani terminasem de citit tot ce îmi părea interesant la filiala județeană a bibliotecii din cartierul meu, pe urmă o perioadă am persecutat librăriile din zonă și totul a culminat cu perioada facultății (o perioadă cenușie, când timpul insuficient te abate puțin din drum, pentru că studiezi carte de specialitate și mai puțin literatură, true story). Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte – asta ține de structura mea interioară, e ceva organic, nu cred că ține de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi plac la nebunie scriitorii sud-americani pentru că au o trăire aparte a realității și pentru că (nu-i așa?) duc la extreme sentimentele și trăirile tipice lumii latine. Sunt pasionat din adolescență de filosofie, de literatura franceză și de scriitorii americani ai ultimelor decade. Îmi place ironia și introspecția, acum de exemplu mă gândesc la Rătăcirile lui Horațiu Mălăele, o broșură de carte superbă, un decalog al câtorva măsuri de genialitate a actorului de tipul: 1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat. 2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că numai iubindu-i poţi să-i distrugi. 3. Rămâi modest. Dar, fă în aşa ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale. Îmi place la nebunie și „Întâlnirea cu un necunoscut” a lui Liiceanu, pentru că am acea impresie că am trecut amândoi prin aceleași povești, că pe alocuri ni s-au întâmplat aceleași lucruri, că detestăm greșelile gramaticale, altfel spus, de la distanță parcă ne leagă aceleași emoții, aceleași stări.

Până la urmă presupun că scrisul e o sabie cu două tăișuri: totul depinde de cum te raportezi la viață, similaritatea trăirilor scriitor-cititor ține de măiestria descrierii deși e clar că ceea ce unuia i se pare relevant, mie nu, și invers, ține efectiv de sânge. Un text trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie ce navighează pe ape limpezi, fără a provoca ceva anume, acesta luând la cunoștință fapte, întâmplări, destăinuiri, ori el poate provoca valuri, furtuni, neliniști, râsete, plânsete și atunci textul respectiv se scufundă în el și poartă acest text ani de zile, arareori chiar toată viața. Multe cărți de exemplu au eșuat ca niște corăbii impozante în mine, luminând de undeva din adânc. De ceva timp încoace, am la mine un maculator de hârtie albă în care îmi notez repede idei, sugestii, analogii, frânturi. Deși la început îmi era jenă să scriu în locuri publice, în parcuri, în trenuri, la coadă la covrigi (vorba vine), parcă în astfel de ipostaze aș fi avut vreun picior lipsă, mă târam cu greu afară și nu-mi plăcea să fiu privit din pricina acestui handicap. Deși m-am adaptat din mers, și am început să scriu uneori și în aer liber, ca pictorii în mediul lor de studiu, parcă tot în camera mea lucrurile sunt cu adevărat normale, scriu mereu la birou, cerneala e ca o beție fără mahmureală, corpul trebuie golit, curățat, parcă aici e locul în care năpârlesc, lângă foi și creioane. În sanctuarul ăsta intim piciorul lipsă devine o a cincea aripă realmente, hârtia ridează sub mâinile mele, cere apă și cere de mâncare, e tot mai bolnavă, tot mai albă și bătrână fără cuvinte imprimate. Când încă e goală, pagina îmi amintește că mergem încet prin viață, ca elefanții spre cimitir.

La masa mea de scris inventez cel mai frumos zeppelin propulsat cu o altă realitate care mă ridică. Și de acolo de sus văd totul atât de colorat și de antrenant. Scrisul devine o realitate – nu o ficțiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici toate de trebuință: bagajele, mâncarea, stau ore întregi întins ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile îmi aduc la mal cufere cu aur din vremea lui Cortèz. Se formează în jurul meu o senzualitate și o libertate inexplicabilă, ceva ce ține de o intimitate subtilă, deși nici în spațiul ăsta nu mă dezvelesc total, decât dacă vreodată voi lăsa laptop-ul deschis și cineva îmi va citi paginile mele jurnal, nu mi-ar plăcea să mă vadă oricine dezbrăcat.

Când un tablou respiră după lumină pentru a fi văzut, îl poți fixa într-o ramă deosebită și-l poți scoate la licitație, dar un text de dragoste de exemplu, îl simți în tine cum se naște, cum îi dau mâinile pe-afară, cum se zbate și cum zbiară. El trăiește foarte bine pe întuneric în mintea ta, ba chiar ochii vioi îi ies prin piele cum ies un soi de pui de broască dintr-o specie al cărei nume l-am uitat, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întinde palmele spre fericirea ta de moment, nici ascuns după vreun cearșaf nu stă, nu-i place să fie dezgolit așa pur și simplu ca într-o piață de vechituri, textul tău depășește rama și curge pe toată zugrăveala până când camera își pliază pereții, într-un hocus-pocus, în cutia de carton magică unde poți îndesa toate durerile și nedumeririle.

Nu știu de ce scriu și unde se va închide sau redeschide cercul ăsta (recunosc că dospește în mine ideea scrierii pe viitor a unui roman neobișnuit), dar mă voi agăța de bucuria scrisului la fel cum se agăța Penelopa de torsul ei fără final, și voi încerca să evit acea stare familiară pe care Liiceanu a subliniat-o cu ochiul unui fin observator: „Mi-a venit în minte un gând – era aparte, era frumos, era neaşteptat –, nu l-am notat. L-am pierdut. L-am jelit apoi, ca şi cum aş fi pierdut ceva de preţ, apoi mi-a reapărut şi, fiind sigur că de astă dată îl voi păstra, nu l-am notat şi l-am pierdut din nou. Zeci de cărţi sunt ucise în felul acesta, zeci de avorturi ale minţii, nejudecate şi nepedepsite de nici o religie, și de nici un tribunal.”