Diapozitive despre rebelul de altădată

Admit, cândva am fost ca un copil capricios, care-și amâna data nașterii cu o zi. Dar motivul acestei anomalii e simplu: am vrut doar să prind din urmă o vagă urmă de gaiac și mentă din anii mei de adolescență când mă îndrăgostisem de-o gorjancă isteață căreia i l-am lăsat cadou pe Salinger, cel care pentru mine fusese un prieten de nădejde în anii mei de formare, ani în care descoperisem fazele acustice ale celor de The Doors și ale celor de la Pink Floyd. De fapt, pe-atunci începusem să fiu din ce în ce mai conectat la limba engleză (pierdeam nopțile cu dicționarul în mână ca să-l traduc pe Jim Morrison și eram mândru nevoie mare pentru asta), totul îmi era un experiment la minut, eram nerăbdător și detestam cum în jurul meu se amplifica o exagerată grijă despre nimicuri de la care unii porneau ca să dea mai apoi de un alt nimic. Așa că în anii ăia am pus prima dată o mână pe The Catcher (găsisem doar varianta în limba engleză), iar pe cealaltă pe Longman și m-am apucat, cu încetinitorul, să citesc.

Atunci mi-am spus prima dată că voi scrie o carte când voi fi mare. Au urmat cele Nouă Povestiri și Seymour. La finalul unei asemenea munci eram so god damn happy of course. Citeam mult în perioada aia a mea de căutări și adevărul e că nu neaparat de epică aveam nevoie, ci de adevăruri spuse verde-n față, de un tip care se considera urât, care făcea parte dintr-o familie exagerat de țăcănită, numită Glass, cu o tradiție a concursurilor radiofonice pentru copii, un ins care nu ținea deloc mortiș să-și dea aere de intelectual și care își permitea, într-un mod surprinzător pentru mine, luxul de a fi oricând exmatriculat. Pentru mine, Holden era cu adevărat un om liber iar Salinger mi-a transmis multe lucruri simple, de parcă mi le-ar fi suflat direct în ureche, în stilul său ireproșabil de cald și familiar, cum nu o mai făcuse nimeni până la el.

La vârsta la care băieții de vârsta mea băteau mingea pe stradă în fața blocului sau organizau discoteci în aer liber pentru a impresiona puștoaicele din cartier, pe mine Salinger m-a vindecat într-o mare măsură de superficialitate. Probabil că mulți dintre noi visăm în adolescență cai verzi pe pereți sau chiar avem instinctul de a demola repere în numele revoltei față de lumea infamă care nu ne înțelege. Însă el, Holden Caulfield, vroia doar un lan de secară. Tabloul ăsta m-a sensibilizat și m-a izbit cu aceeași intensitate calmă și luminoasă, dureroasă și inocentă, cu care a făcut-o și melodia lui Josh Groban – You Raise Me Up. Pur și simplu, m-a aprins fiecare din cei doi cu galben-portocaliul flăcării lui. Și încă mă simt mocnind constant, ca un foc nestins, de fiecare dată când aud că cineva îi rostește numele. Da, sunt încă Sal lingers inside. Poate că de atunci, într-un fel inexplicabil, Salinger sunt eu. Sau invers. Că am făcut și eu destule în adolescența mea, n-am fost un sfânt recunosc.  Ah da, și era să-l uit pe Lennon. Că ăștia au fost primii trei rebeli autentici din viața mea: Jim Morrison – Salinger – John Lennon. Și-mi pare ciudat cum, deși am admirat  mereu femeile pentru originalitatea lor în istorie, nici un model adolescentin feminin nu a avut atâta putere de a-mi ajunge la suflet. Au ajuns abia mai târziu, și doar femei coapte, după ce, bineînțeles, adolescența mea s-a evaporat definitiv.

E epoca internetului acum iar orașul zace ca un urs bătrân. Nu mai văd oameni citind prin parc și de-asta mi se pare că lipsește ceva. Ieri făceam ordine printre rafturi, și mi-au căzut în brațe alte două cărți despre voi scrie aici pe scurt, cândva. Sper doar să nu se termine hârtia și să nu dispară rebelul din fiecare.