În ultimul vreme mulți
oameni pe care i-am întâlnit au reușit să-mi lămurească două lucruri: pe de o
parte, am înțeles că nu poți face lucrurile doar după cum te taie capul (sau
cum zicea Mălăele: A face lucrurile numai cum vrei tu e cam și
cum ai încerca să faci un copil cu o păpușă gonflabilă), iar în al doilea
rând mi-am dat seama că Henri Amiel
avea dreptate să creadă că a trăi pentru
tine este și odios și plicticos deopotrivă. Văd că mai nou se îngrașă
vulgar ideea că suntem cu toții egoiști. Ori individualiști sau egocentriști,
după caz desigur, nu generalizez, că mai sunt și unii care iau totul la modul
personal. De aici se naște întrebarea care mă tot macină: oare este egoismul un
motiv suficient ca să uiți de reguli și să manifești o crudă disperare și
îndârjire pentru a obține ceva? Adică poți tu, un X cu gel pe păr și cerceluș în ureche, să lupți cu nemăsurată furie
pentru ceva ce nu ai vrea să pierzi, încât să devii realmente într-atât de
disperat?
Nu o să dezvolt aici
vreo teorie a disperării, deși cu siguranță s-au scris tomuri întregi pe tema
asta. Aș putea pomeni în treacăt doar de viziunea lui Kierkegaard, care, în Boala de Moarte parcă arată că
disperarea e într-un fel o transpunere a disonanței cognitive între ceea ce
suntem și ceea ce am vrea să fim. Păi dacă mă concentrez puțin, recunosc în
jurul meu o sumedenie de mici disperați. Poate și eu să fi făcut parte uneori
din categoria asta, nu știu. De la a fi un mic disperat până a ajunge un mic
nesimțit nu e decât un pas mic de tot. Sigur, poți dispera pentru cazuri de
boală în familie, pentru chestiuni realmente grave, pentru prieteni, ș.a.m.d.
Dar pe de altă parte poți dispera și pentru statul la coadă, pentru așteptatul
casierei care nu-și mai termină conversația la telefon în era asta, poți
dispera în așteptarea unor răspunsuri mult-așteptate și răsașteptate, poți
dispera pentru oamenii care se înghesuie în vreun club de noapte, ori pentru
ăștia care ascultă manele în troleu, pentru vreo figură publică care nu știe să
scrie sau face dezacorduri grave gramaticale, etc.
Poți ajunge disperat
din disperarea altora. Un soi de reacție necontrolată în lanț. Cu siguranță
v-ați ciocnit de astfel de specimene: de cel care niciodată nu zâmbește și pare
mereu preocupat de ceva anume ce ție-ți scapă (zici că a dat gaură la macaroană),
de cel care te sună în toi de noapte doar așa, să te deranjeze pur și simplu,
de cel care nu face diferența între ironii și lucrurile spuse la modul cel mai
serios. Sau de ăștia care mereu sunt precauți (vorbesc la telefon despre cum
s-au ferit ei de răceală și cum pe ei vremea caniculară nu a reușit să-i
păcălească, că seara se lasă răcoarea, bla bla bla), de cel care întotdeauna se
plânge de ceva, de cel care te bârfește fără motiv, de nesimțitul care se
servește singur din mâncarea adusă la job, de tipul care vorbește atât de tare
încât și surzii ajung să priceapă ce spune, de ăla care-ți bea băutura în club
sau de cel care nu cunoaște noțiunea de spațiu personal când tu stai la
bancomat.
Pe mine tipologia umană
care mă disperă este acel individ care simte mereu o nevoie acută de a se
autocaracteriza. E vorba de cel care se simte mereu dator să spună: Eu sunt un om foarte corect, eu sunt cinstit
și discret, sunt punctual, sunt foarte bun în meseria mea (bla bla bla), de
parcă și-ar prezenta conceptele din CV în fața ta. Ăștia pot fi chiar material
de studiu, fiindcă ei, dorind să ne ofere imaginea totală a personalității
lor debordante își
completează singuri descrierea cu așa-numitele cusururi: sunt foarte sufletist și asta nu-i bine,
sunt prea serios, prea sincer (bla bla bla). Un prieten bun de-al meu, în
schimb, e disperat de o altă tipologie umană, probabil cel puțin la fel de
enervantă: cea a celor care fac complimente gratuite și mai ales a celor ce
parcă cer să li se facă complimente. Aceste persoane avide, încadrate de
expresia englezească fishing for compliments (pescari de
complimente) nu cunosc și nici n-au auzit ei vreodată de ceea ce se numește
tact. Nici nu știi cum să reacționezi în astfel de cazuri, poate doar cu puțină
abilitate – adică să evităm să fim caraghioși la rândul nostru, acordându-le
aceste complimente. Întotdeauna cel avid de complimente va deschide o discuție
pe o temă care-l avantajează. Soluția ar putea fi ca noi să nu intrăm în joc și partenerul nostru de
dialog să ajungă să se laude singur. De asta mi-au plăcut filmele lui Almodovàr, are el o scenă în care un
personaj observă cum un ins venit din capitală îi aduce complimente sofisticate
unei gazde pentru gustul bun al mâncării și încercând să copieze acest gest
ajunge să-i spună unei femei de 60 de ani că a luat-o drept fiica ei.
Puteți continua voi
lista asta. Până când ne vom da seama cu adevărat care disperare e mai
sâcâitoare decât cealaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu