Ochii tăi mi se scurg
sub piele, ca o acadea moleșită albastră la care râvnește un copil nepotolit de
mamă. Mă simt atras de tine și parcă îmi vine să-mi deșurubez capul, să-l iau
pe umăr ca pe-un rucsac și să mă simt liber, sau să nu mă mai simt deloc, să
înghesui în el tricourile tale parfumate, toate parfumurile tale, rujurile,
pozele, cheile tale, toate celelalte lucruri neterminate decât de două mâini.
Poți tu să înțelegi că nu reușesc să mă țin cu o mână de cealaltă fără să-mi
imaginez că țin mâna ta? Degeaba tac, în liniștea ploii primesc prin perfuzii
doze de realitate care nu mă satisfac, plus nerăbdările lor și rudele aferente.
Uneori, dispariția ta
chiar mă impresionează, mai ales atunci când încep să trăiesc, parcă intri
adânc într-o gheară a altcuiva, care-mi lasă în spate doar o umbră, un fum.
Se-ntâmplă apoi să uit un cuvânt. Ori poate c-acesta nici n-a existat. Pentru
orice eventualitate pun o cruce în locul lui și mă strădui să inventez altul,
ca să observi cât îmi e de dor de fapt de tine. Și dau naștere altor
sentimente, altor conjuncții, interjecții și lumi, al căror centru mă cred.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu