Obosit, după câteva
pahare de vin roșu, către dimineață. Un alt pahar răsturnat pe masă, o muzică
difuză ce și-a întins mâna din radio după mine. O libelulă la primele raze ale soarelui se așează lângă pahar. Deja bănuiam
că m-a văzut, dar și eu – pe ea. Era o libelulă dintr-acelea zgomotoase,
tupeiste. Care și-o tot caută cu lumânarea. Purta breton, din acela cum fusese
anul trecut la modă, mă privea oarecum sașiu și avea (din ce mi-am putut da eu
seama) o enormă secetă în gât (aproape comparabilă cu a mea) dacă e să ne
ghidăm după consecințele acestei întâlniri.
Mă tot studia, indecisă
dacă merită sau nu să facă un efort și să-mi vorbească. Dar după un timp m-a
cuprins lehamitea aceea pe care o ai în unele momente când stai la o cafea
înlănțuită de goluri în stomac, de parc-ai fi prizonier pe-o insulă de lângă Faukland, sau ai deschide gura
mirându-te că nu mai poți vorbi nici o limbă în profunzimea ei și că ești doar
un babuin civilizat care se strâmbă celor din jur pentru a se face înțeles.
Uitându-mă la aroganța libelulei ăsteia, am început să-mi construiesc gândurile
treptat, la fel cum colecționarii își construiesc machetele din chibrituri.
Pe de altă parte, nici
nu se putea pune problema vreunei camaraderii între noi, mai ales că ochii ei
și-ai mei se aținteau provocator către ultimul pahar. Se ridicase între noi
acea ferocitate a unor juni ce-și numără pașii și-și verifică muniția
pistolului în timpul unui duel cu martori puțini. Ultimul pahar (nu-i așa?)
precum prima femeie iubită, nu se împarte niciodată. Cu nimeni. Dar, curvuștina
de ea, a făcut ce-a făcut și a ajuns să stea sub paharul întors cu susul în
jos (ca de altfel toată lumea în ultimul timp) rotindu-și nervoasă aripile de
aeroplan într-un bâzâit fără rost, de parc-ar fi fost un ultim Lufthansa avariat.
Am încheiat cu ea un
pact, să plece în condiții normale doar dacă va trece la fapte mai bune și va
ține și altcuiva – într-o altă dimineață ca asta – de urât. Să nu atace mirosul
de strugure decât după ce își va spune răbdătoare povestea. După ce a
confirmat, la efectul acelui ultim pahar de strugurel, am adormit iar, condamnat
a fi încă o dată un martor mut la marginea gândurilor mele. Îmi țeseam frânghii
de fum ca să ajung prin vis la tine, prima femeie pe care n-am vrut s-o împart
cu cineva. La trezire, n-am deschis ochii – ca să nu-i obosesc, așteptam să nu
se mai piardă nuanța aceea a ta de care m-am îndrăgostit cândva naiv. Când i-am
deschis, în cele din urmă, o libelulă verde mi se așezase pe umăr. Poate că nu
visasem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu