True Story: Loving Someone - A Mouse Trap

Păi țin minte cum nu demult, cu forțele unui îndrăgostit aflat sub sevraj, mă pierdeam în spirale de estrogen, construite cu grijă într-un colț intim al Clujului de care știam numai noi doi. Mă hrăneam cu senzația timpului omorât cu sălbăticie în secvențele pe care le fumam unul din celălalt și credeam că așa sunt fericit. Credeam, cu o tărie de fier, că ea îmi va arăta, dacă am răbdare, o linie de final care-mi va spune cu blândețe că am ajuns acasă. Totuși, cu toate că am știut dintotdeauna că singurul loc către care mă îndrept vertiginos este doar epicentrul dezamăgirii crunte și al indiferenței de primă clasă, am închis ochii oarecum de bunăvoie și am ales să mă joc de-a micul dumnezeu al sinapselor sentimentale: transformam toată suferința și nefericirea într-un soi de spasme dramatice, ba chiar mă credeam norocos că sunt capabil să trăiesc la o asemenea intensitate.

Și fiindcă timpul era la cheremul nostru, ea a reușit să regreseze de la statutul nobil de fluture la cel jenant de cocon ce tremură sub inundații și îndoieli, apoi la otrava care-ți intră în secret pe sub piele, până în momentul în care a dispărut complet. S-a dezintegrat sub propria-i voință de la cea pe care o iubeam cu obstinație la milioane de crampe de repulsie pe care le simt și-acuma când îi pronunț numele. Da, am dat amândoi timpul înapoi, fiecare pentru a se regăsi. Paradoxal, am reușit să văd lucrurile mult mai înțelept, deși într-o vreme au rămas doar resturi dintr-un fost eu care nu mai credea în oameni, pe când ea știu că trăgea fără speranță de vechile ei iluzii și vise care nu se vor îndeplini niciodată, de credințe jerpelite și tradiții murdare pe care le copiază de la oameni ca să nu cumva să fie scoasă în evidență ca fiind altfel.

Fiecare și-a băut veninul, încurajat de celălalt, ne scoteam ochii doar ca să avem pe cine să putem îndruma și ne-am târât reciproc pentru a avea de unde ne ridica. Desenam în noroi o legătură bolnavă, cu miros pestilențial de minciuni, promisiuni, amăgiri chinuite și putrezite de la lipsa de aer. Mă sufocam într-o relație care alerga cu o viteză mult prea mare către primul obstacol: cel al slăbiciunilor ei. Peste toate ăstea, în timp ce mă rugam să nu mă doară și urechile-mi țiuiau a compasiune și regret, m-am lovit într-un final de realitate și am descoperit ceea ce pierdusem odată: pe mine însumi.

Unii oameni știu deja că au acea capacitate de a-ți îngurgita sinele, visele prietenii și chiar identitatea. True story, believe me. Alții te sedează cu viciile lor și te țin legat de propria ta slăbiciune. Ea pe mine m-a învățat cum să fiu persoana pe care am urât-o dintotdeauna și de care voi ști să fug de-acum înainte. Ea este numele eșecului meu, pe care mi l-am asumat într-un târziu, chiar dacă de ea alături am căzut într-o continuă depersonalizare și lipsă de sens. Au trecut ani și eu m-am ales doar cu răni deschise pe vreme de pace și cu stigmatul unei amintiri neclare, pe care, cu puțin noroc, am reușit încet-încet s-o îngrop printre rădăcinile unei speranțe care s-a transformat în eșec, luat și aruncat definitiv în ignoranță. Acuma am un zâmbet ștrengar pe buze, și simt că pot face ce și cum vreau, unde vreau, și că am eu ceva special, din moment ce știu că ea încă mai strigă precum un animal rănit, cu precădere atunci când îi văd numele șters de pe ecranul telefonului ori a minții. E o secundă în care înțeleg că fericirea ei va tremura mereu sub forța sevrajului, și nu va cunoaște dezintoxicarea reală. În astfel de momente știu de ce sunt diferit și de ce am reușit atât de repede să mă vindec.

P.S.: Mulțumesc prietenei mele dragi Căty pentru că mi-a amintit de colțurile acestei povești din care pot învăța numai cei cu ochii mari și luminoși, cum e și ea de altfel. (Dar ăsta rămâne secretul nostru, da?)