Amada
sare peste micile gelozii, ea n-a cunoscut niciodată acele iritări la vederea
propriului chip în oglindă, e atât de directă cu oricine și are un colț de gură
simetric dacă-l raportăm la primele momente în care se decide să zâmbească
cuiva. E aranjată mereu și pe orice pune mâna o face cu atâta grație încât te
face să te întrebi dacă nu cumva a luat în trecut cursuri intense de balerină.
Și-am sesizat cu discreție totală că n-a cunoscut niciodată disperarea femeii
de a nu mai plăcea bărbatului și nici teama de expirare, de pierdere a
vitalității și a tinereții, chiar dacă iubitul ei ar fi plecat de-acasă pentru
mai multe zile. Poate așa se explică de ce toți prietenii ei îi apreciază
eleganța și rafinamentul cizelat care depășește orice subiectivitate zilnică,
domestic-monotonă, pe care am văzut-o la alte femei, unele paranoice, acele
femei care gravitează tot timpul în jurul unor griji mărunte, pe care le
amplifică și le exagerează probabil dintr-o teamă provizorie de banalitate.
Categoric ea nu face parte din această castă separată a sexului frumos
preocupat mai mult – cel puțin într-o primă fază – doar de intensitatea
dezintegratoarea a sunetului sau de portavocea de frondă.
Chiar și când arareori
face referire la job-ul ei (deși mi s-a destăinuit bunăoară că nu vrea să
plictisească pe nimeni cu jargonul uzat de la muncă), dialogul se aprinde și
are un aer comic, aer împletit cu impulsurile senzuale și difuze emanate de
vocea ei, dar perfect transmisibile celor care se opresc s-o audă, cucerindu-te
cumva involuntar, după modelul erotic al rândurilor lui Bukowski: aş vrea să scrii mai des/ e ca şi cum m-aş atinge de
mai multe ori/ în acelaşi loc/ cu pulpele încordate/ mai am puţin/ e
ca şi cum/ prin pulpele halatului /aş fi cea mai frumoasă. Îi sclipesc ochii întotdeauna,
pare reținută dar în ei se deslușește un foc articulat, parcă mizează pe un
tipar confesiv direct, frumos construit, fără clonări discursive, meandre
retorice sau subtilități subțiri, prin urmare ea are avantajul de a fi la locul
ei întotdeauna.
Gândindu-mă acum
la ea, parcă o văd într-o zi caldă de august când plouă scurt, cu o aversă de
vară. O văd cu rochia ei încărcată de apă, cu nurii împietrind inul și cu
sandalele în mână, pășind prin iarbă umedă. Cu un buchet mic de flori de azalee
în mână. Exact așa, plutind în lumea ei. O deranjează cu privirea doar niște
muncitori, în salopete albastre, care renovează o fântână arteziană, mai mult
pufăindu-și țigările. O privesc furtiv, dar și hulpav. Fără să știe că ea nu
poartă nimic pe dedesubt. Și că-i scanează și ea cu marginea privirii, voit
neinteresată, într-un joc de amuzament propriu. Ei caută atenția ei care nu mai
vine, prezentându-se așa cum sunt, vânjoși, bronzați, proaspăt spălați de
ploaie. Dacă nu ai cunoaște-o, ai crede despre ea că se lasă pradă, preț de o
secundă vagă, cât o sălbăticiune tânără, abandonată bestiilor albastre care nu
o scapă din priviri. Asta în timp ce unul dintre ei, fanfaronul de serviciu,
rotește brusc un robinet defect: jeturi uriașe de apă înspumată îi stropește pe
ceilalți. Râsete zgomotoase minute bune. Niște copii, gândește Amada și-și
zâmbește sieși grăbind pasul să nu piardă troleul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu