E bizar cum, uneori,
citesc o carte și cum, adesea, îmi închipui că eu sunt personajul despre care
citesc. E o senzație indescriptibilă. Iar când îmi ridic privirea dintre
rânduri mă simt de parcă cineva m-ar fi observat timp îndelungat de undeva din
spatele unei pelerine invizibile, și, fără a-mi cere permisiunea, mi-a furat din
gânduri și din vise. Apoi, fac o pauză de câteva minute. Gândindu-mă că mi-ar
plăcea să mă apropii de tine, să-ți devin greșeala favorită și poate, într-o
zi, personajul favorit. Și preț de câteva zeci de minute mă simt altcineva, mă
simt un fel de autor al propriului roman, în care dragostea mea poartă un nume,
sau două, și în care există o poveste, cu început, mijloc și sfârșit. Și acolo,
printre pagini, dragostea simte mirosul de om de la mare distanță, acolo
dragostea își potolește foamea și setea cu trupuri calde, îndoite perfect. Și
tot acolo, dragostea nu mănâncă sănătos și nici nu-și schimbă (nici în ruptul
capului) stilul de viață. Iar eu, cândva, voi scrie câte un capitol despre
fiecare fabrică de emoții pe care (împreună) am început-o în dormitor și am
sfârșit-o la fereastră. Poate că doar așa vei știi despre tot ce-mi ce trece
prin cap. Și prin degete.
Sau, cine știe, poate
așa vei afla că gândul meu cel mai intim, și cel mai bun, locuiește undeva în
spațiul dintre o ultimă coastă și marginea dinspre slăbiciunea sentimentelor.
Acolo e nevăzutul meu, pe care-l ascund și-l împachetez, din grija de a-l feri
de cei care nu-i acordă nici o importanță. E nevăzutul meu, pe care însă, din
puțină joacă, l-ai putea atinge cu mâna. Ai să vezi că, în preajma ta,
sentimentele nici măcar nu-mi mai aparțin, ele curg spre fiecare colț al
trupului pe care-l îmbracă în fiecare zi. Sunt sentimente care au fost locuite
și de alții, mai înainte de mine, iar culorile lor violet, au inventat cândva focul.
Și nerăbdarea dintre îndrăgostiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu