Când ești prea lucid ești de fapt cel mai trist și mai singur om de pe pământ. Vezi totul clar și limpede, ca un
matematician care deja cunoaște soluția unei ecuații cu foarte multe necunoscute. E un moment în care măsori
erorile, piedicile, secundele, și toate greșelile din trecut. Știi totul, dar
nu poți îndrepta nimic. Nu poți schimba nimic. Ești singurul care știe tot, dar
care nu poate schimba nimic. Ce poate fi mai trist decât atât? Te afli într-un
moment în care te simți mult prea straniu, de parcă ai fi o păpușă rusească, o matrioska în interiorul căreia cauți un
suflet care nu există, găsind în schimb o altă păpușă și mai mică, iar în
interiorul acesteia o altă păpușă și tot așa. Ești prea lucid, prea rece și
prea exact. Singurul lucru care te-ar bucura ar fi să fi din nou îndrăgostit și orb. Să fii cuprins de acea orbire
perceptivă care înseamnă de fapt că trăiești. Că respiri și că înima îți
bate puternic în piept. Am citit, într-o revistă interesantă, că orbirea
perceptivă a fost demonstrată științific în timpul unui meci de baschet, atunci
când, în timpul unui experiment, unui om i s-a cerut să numere cu exactitate
pasele din timpul jocului, iar la final, întrebat fiind dacă a observat gorila care a intrat pe teren în timpul
meciului, a rămas uluit, neobservând un asemenea straniu lucru, preocupat fiind
de sarcina de a cuantifica pasele jucătorilor din timpul meciului. Un om prea
lucid ar prețui oricând poziția orbului
perceptiv, tânjind după acele momente când privirea ei arzândă îl dorește,
trecând dincolo de rama ochelarilor, de eșarfă, dincolo de tricou și de
sutienul ce-i învelește sânii fierbinți. Cu toții ne aruncăm cu capul înainte
în ochii celui sau celei care ne iubește, fără a mai observa nimic altceva din
jur. Globul pământesc se învârte în continuare, oamenii se mișcă, mașinile se
mișcă și ele, în timp ce noi, atunci când suntem îndrăgostiți, rămânem fixați
locului, asemenea unui necunoscut în mulțime, care-și dorește de la cel sau cea
din fața lui doar o atingere, o confirmare a roșeții din obraji, și un zâmbet
de încuviințare. O confirmare pentru
un complot al sentimentelor. O
privire care să ne facă să ne simțim ca o picătură
de apă în tigaia încinsă, ca o supernovă
ajunsă pe pământ, ca o rachetă în
plină lansare. Chiar și în luciditate, nu facem nimic altceva decât să ne
căutăm jumătatea oarbă, alături de
care să levităm, până la infinitul cuprins de aripile unor delfini gemeni, care
sar cu bucurie deasupra valurilor la fiecare înec al soarelui în orizont.
Tânjim după impulsivitate, după lucruri simple și imprevizibile, care nu pot fi
măsurate sau calculate. Căutăm iraționalul
și dăm totul pentru trupul celui sau celei pe care o iubim, depășind toate
necunoscutele care încă se întrec într-un slalom
nesfârșit al lucidității. Fugim de singurătate
așa cum căprioara fuge din bătaia
puștii, având doar 50% șanse de supraviețuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu