Multă vreme,
mi-am dorit să trăiesc după reguli simple. Să stau la fereastră atunci când
plouă și să citesc cărți care au ceva de spus. Să nu fiu niciodată pus la
încercare. Să scriu atunci când simt că trebuie să scriu, și să nu încep o
acțiune doar ca să arăt că am ceva de demonstrat. Să fiu singurul care nu e
guvernat de bani, de timp sau de orice alte constrângeri pe care omenirea și le
impune ei însăși. Știu, câteodată nu-mi dau seama dacă simt fiecare moment la
intensitatea lui maximă. Poate fiindcă nu mă gândesc niciodată că ultima dată e
chiar ultima dată, crezând că va fi mereu ceva mai mult. Cred și mă amăgesc că
va mai fi mereu o altă dată sau un întotdeauna, dar seara, când mă gândesc
îndelung la asta, știu că nu va mai fi. Astfel de momente sunt de fapt momente
în care înțeleg, mai mai mult ca oricând, că trupul meu nu e nimic altceva
decât un vehicul ne-upgradat care-mi transportă sufletul. Și că am devenit erou
când m-am învins pe mine însămi. În zilele în care am fost torturat de propria
minte. Astăzi, știu că la final trebuie să fim proprii noștrii eroi, fiindcă
toți ceilalți sunt preocupați să se salveze pe ei înșiși.
Sau poate că suntem toți niște picături
într-un mare ocean de oameni. Unii mai sărați, alții mai dulci, și ne îmbinăm
într-o mare adunătură de picături. Unii se evaporă, alții cad prin ploaie. Unii
străbat adâncuri și abisuri iar alții plutesc la suprafață lăsându-se purtați
de val. În final, unii nu ne vom cunoaște niciodată, unii vom sta mereu
împreună și unii vor aluneca de lângă noi, ca niște picături dintr-un ocean.
Dar merită să sperăm la mai bine. Și să-i valorificăm pe cei care ne sunt în
preajmă sau pe cei pe care-i placem și de care ne este teamă să ne apropiem.
Există un
fapt de netăgăduit pe care viața mi l-a dovedit. Fericirea nu se găsește pe
toate drumurile. Dacă ar fi așa, am râgâi după ea ca după Coca-Cola. Ar fi
culmea s-o mai putem lua și cu sticlă la schimb. Mă gândesc că e mai bine așa. Că
e bine că Dumnezeu e singurul dealer al fericirii, altfel ne-am trezi cu tot
felul de distribuitori de fericire și cu trade marketing.
Mai bine
așa... anumite stări chiar nu merită îmbuteliate.
Astăzi, știu că am căutat mult timp
neobișnuitul și opusul meu. Probabil fiindcă viața obișnuită nu m-a interesat
niciodată. Am căutat și am vrut să fur numai momentele de extaz ale vieții. La
fel ca orice tânăr. Am fost asemenea unei chitare acordate parcă de
suprarealiști, care caută doar nonconformismul și formidabilul din lucruri și
din oameni. Mult timp, mi-am spus că dacă voi scrie, trebuie să scriu doar ca
să le amintesc celorlalți că asemenea momente de extaz există. Am vrut să
dovedesc că suntem particule într-un spațiu infinit, cheițe într-un infinit al
înțelesurilor și semnificațiilor, poziționați cu grijă într-o dimensiune
infinită. Chiar am încercat asta. Deși n-am fost întotdeauna în zi de grație.
Am avut zile însorite dar și seri cu febră. Zile în care muzica din capul meu
s-a oprit, pur și simplu. Zile în care am mâncat din obișnuință, în care am sortat
șosete, în care am numărat copacii de pe stradă, paharele de pe masă sau
nuanțele unui mobilier lustruit. Făcând toate acestea, am simțit că de fapt nu
trăiesc, ci doar exist.
Apoi, am realizat că nimic nu mă bucură
mai mult decât compania unui om frumos. Sau a unei femei de care să mă
îndrăgostesc. Pentru mine, cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut au fost
aceia în ochii cărora am putut citi pagini despre același război interior pe
care l-am purtat și eu. Oameni care și-au recunoscut propriile înfrângeri,
propriile suferințe, propriile bătălii, pierderi, dar care au găsit mereu o cale
de a se ridica în picioare, chiar din cele mai întunecate adâncuri interioare.
Și am realizat că acești oameni au întotdeauna o apreciere, o sensibilitate și
o înțelegere aparte a vieții, și că zâmbetul lor nu e fals, iar atenția lor nu
e mimată, ci plină de blândețe, înțelegere și preocupare. Mi-am dat seama,
într-un final, că oamenii frumoși, cei pe care-i plac atât de mult, nu sunt o
întâmplare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu