Mi-am amintit de ziua în care am ieșit dincolo
de granițele tale, fără
nici o hartă. Iar tu ai zâmbit. Și
mi-ai mărturisit că detești felul meu norocos de a-mi găsi calea printre cele
mai necunoscute străzi. Știu,
pe-atunci mă bazam orbește doar pe instinct, asta deși simțul meu de orientare
în spațiu nu se putea pronunța niciodată exact în legătură cu locația unei catedrale sau a unui cimitir. Mi-ai spus că dacă eu aș fi
prin absurd un oraș atunci ți-ar
plăcea să-mi cunoști doar suburbiile.
Te-am privit și am zâmbit destul de mult, poate chiar câteva ore la rând. Și ți-am
răspuns că dacă în schimb tu ai fi un oraș atunci mi-ar plăcea să-ți cunosc cartierele ascunse, cartierele sărace, și zonele necirculate de turiști. Adică
străzile rău-famate. Unde să-ți pot citi desenele de graffiti. Și unde copiii își potolesc setea la un robinet public. Printre balcoanele acoperite cu
rufe spălate și cu țipete de mamă. Acolo
unde pot să-ți adulmec ceața matinală
și fațadele istorice. Și să îți aud
întreagă orchestră de sirene dar și
toate împușcăturile. Ori să mă
obișnuiesc cu zgomotul tău de ambulanțe
întârziate în aglomerația de la
mijlocul zilei. Crede-mă pe cuvânt, aș știi întotdeauna pe care dintre străzile
tale trebuie să o apuc ca să ajung la destinație. Dar ești atât de frumoasă încât dacă într-adevăr ai fi
un oraș m-aș aștepta oricând ca
acesta să fie jefuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu