Vertigo

Întrebat de un reporter care ar fi cea mai însemnată dorință a lui, un critic de film a răspuns că dacă ar fi să i se împlinească o dorință, și-ar dori să vadă din nou, pentru prima dată, filmul său favorit. Aseară, m-am gândit foarte mult la asta. Mi-am și notat ideea asta într-un carnețelel, reflectând cu grijă la cât de mult ne dorim să dăm timpul înapoi, ca să îndreptăm unele lucruri, ori ca să retrăim cele mai frumoase stări și cele mai pure emoții, care, mai apoi, ne devin un reper inconștient în tot ceea ce facem. 

Mi-am amintit de momentul acela în care te-am văzut prima dată, când mă pândeai pe furiș. Când ochii noștrii se jucau de-a v-ați-ascunselea. Când zâmbetul tău mă ustura ca un fier înroșit de foc și încins apoi  peste piele. Și de secundele în care îți mușcai buzele de la atâta dorință, ori de săruturile pe care mi le trimiteai prin aer sau prin sms, care se izbeau de buzele și gâtul meu. De mirosul tău care îmi intra în vene ușor și letal, asemenea celui mai puternic vertigo. De noaptea în care am simțit prima oară degetele tale pe șira spinării mele, atunci când, pe întuneric, ne pândeam ca două animale de pradă, iscodindu-ne, și tânjind unul după celălalt. De acele minute în care mă întrebam cât mai trebuie să aștept până voi cădea în plasa ta. 

Cea mai însemnată dorință a mea ar fi ca tu să te mai furișezi măcar o dată în spatele meu și să-mi șoptești ceva la ureche, ceva ce știi că ard de nerăbdare să-mi spui.