Lumea spune că sunt mai
tânăr decât vârsta pe care o arăt. Secretul ar fi că, mai demult, am fost
bătrân și singur, și toată ziua călătoream pe o bicicletă trasă de gânduri. Pe-atunci,
pedalam printre grădini împodobite cu statui amorfe sau printre lagune albastre
scufundate între culturi de mango, ale căror fructe erau toată ziua ciugulite
de ciori nebune. Aerul părea fiert și ciufulit în vremea aceea, și îmi intra în
buzunare numai ca să iasă șuierând, sărat și imposibil de strunit. Iar la
capătul întâmplărilor stătea o femeie, o femeie care mă iubea și care-și pusese
tot satul în cap iubindu-se cu un moșneag ca mine. Și, în mod specific, țin
minte ziua în care am iubit-o mai mult decât de obicei. A fost o zi
neobișnuită. Teribil de caldă, sufocantă și irespirabilă. O zi în care
evantaiul ei făcut din piele de zebră nu izbutea deloc să alunge muștele
sâcâitoare, mari cât poneii roșcați din iarmaroc.
Îmi amintesc doar cum
m-am trezit în șuk, lângă un coș plin de curmale dulci, cărora le puteai vedea
de la o distanță considerabilă structura lemnoasă asemănătoare unui arbore de
cauciuc. Cadența valurilor lovite de stânci se suprapunea peste respirația mea
prăfuită de la atâta nisip persan. Lângă colibă, un ghepard pe care l-am
crescut de mic ți se freca după-amiaza de picioare, l-am numit Enkidu, fiindcă
ai plâns când ți-am citit prima dată din Epopeea lui Ghilghameș. Erai frumoasă precuma
fiica lui Iștar și împodobită cu bijuterii sculptate în sezonul ploios de câteva
generații ale nevestelor de războinici din clanul dușman. Când era Lună Galbenă
sau Rece mă trăgeai în cort ca să-ți gust sânii și pielea de leoaică, iar eu,
uneori, luam acolo cu mine o carte, un pistol cu gloanțe pașnice și ceva
amintiri.
Seara, priveam în
secret femei din fotografii, femei pe care le iubisem cândva, poate prin bănci,
prin hoteluri, prin căruțe cu migdale, pe sub fuste. Te făceai roșie ca focul
la una ca asta, și mă amenințai cu pumnul, arătându-mi cu degetul că încă te
așteaptă toți băieții din sat. Apoi îmi povesteai despre tatăl tău bețiv, ce te
bătea degeaba și tu plângeai, numai ca să te iubească și pe tine nălucile din
oază. Știai să citești, să faci codițe pentru fetele din sat și să rafinezi prin
pânză albă uleiul auriu de palmier. Știai cuvinte din 13 limbi străine și cel
mai mult îți făcea plăcere să cânți la un microfon pe care îl uitase mai demult
un neamț la cârciuma din sat. Când te alergam pe plajă, doar ca să văd ce
ascunzi sub fustă, scoteai un sughiț apăsat de suspine, imperceptibil de
celelalte silabe, dar suficient de strident cât să trezească mâțele de pe
acoperiș, adormite în torsul lor secular. Iar Enkidu, ghepardul nostru, alerga
după ele vânându-le, știam amândoi asta fiindcă uneori apărea cu prada în gură până
lângă cort și cu răutate în ochi.
Ești
exact ca el! Așa-mi spuneai. Ești o răutate ca și el! Apoi, îl goneai cu privirea ta tăioasă de
samurai obosit. Când mă apăsa
nostalgia, citeam pasaje din O mie și una
de nopți, imaginându-mi că și eu, asemenea lui Sinbad, mă pierd pe undeva
pe o insulă plină de sunete și papagali, în mijlocul căreia pot cutreiera
întreaga junglă înecată în averse de ploaie tropică. Și că, la loc ferit, dau
foc la vreascuri să mă încălzesc, și să te caut apoi cu luneta în partea mea
ascunsă a gândurilor, iar tu să te prefaci că nu mă vezi, preocupată să-ți
speli părul lung și negru sub căderea rece a unei cascade din spatele copacilor.
Îți creștea acum un pui de om în burtă și tu te simțeai copleșită de cele mai
mărunte griji, ori de spectaculoase mitoze care uneori te transformau cu totul
într-un imens crater vulcanic de bucurii, și de speranțe imaculate, pe care mi
le împărtășeai și mie la lumina focului, seara, când dansai de fericire pe un
pod îngust de santal. Rinocer bătrân ce
ești tu, așa-mi spuneai, nu te mai
holba la mine, mai bine du-te să îmbătrânești undeva între cei din neamul tău,
între ăia ce construiesc case din piatră și tot felul de pendule, care numără
timpul în funcție de necesitate, care nu trăiesc, ci numai se lamentează sub
fiecare echinox...
Din cauza ta, sunt mai
tânăr decât arăt. Și, poate de aceea mi se oprește respirația de câte ori
vorbesc în somn de fericire, când îmi închipui veverițe care, în loc să roadă
alune rod rădăcinile mele de copac exotic, știind că încet și sigur timpul meu
s-a evaporat. Nu știu unde ești, dar, când mă trezesc, te mai strig câteodată
numai ca să-ți amintesc să-l hrănești pe Enkidu, și să te rog să mai rămâi o
vreme singură, fiindcă uneori o să-ți mai aduci aminte de mine, dar de cele mai
multe ori nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu