Despre atracție în mijlocul a două imaginații diferite (Sau partea a doua)

În cazul meu, există două modalități prin care o femeie frumoasă îmi poate fura inima. Prin săruturile ei și prin imaginația ei. Există însă, și aici, o oarecare ierarhie: săruturile singure nu funcționează. Imaginația și jocul minții sunt două aspecte care îmi stârnesc interesul atunci când îmi cade cu tronc o femeie. Categoric. Deoarece ceva din mine caută un lucru exterior care să-i semene. O machetă care să se potrivească. Țin minte că acum câțiva ani am auzit o replică într-un film hollywoodian în care o femeie îi spune unui bărbat pe care îl tot aștepta (și care încerca să se revanșeze cumpărându-i bijuterii) că mai degrabă ar prețui florile de pe masa ei decât bijuteriile de la gât. Mi-a plăcut foarte mult bătaia acestei fraze. M-am gândit atunci că mi-ar plăcea să întâlnesc și să iubesc o asemenea femeie. E ciudat. Dar rezonanța dintre oameni îmi pare cel mai complicat lucru. Deși trăim împreună, noi oamenii selectăm de ici de colo alți câțiva oameni pe care să-i invităm în interiorul grădinii noastre întortocheate de gânduri sau în salonul pretențios de vise construit în capul nostru. De aceea, părem rătăciți într-o mulțime de chipuri diferite. Și totuși, uneori regăsim în cineva amprenta unei matrițe pe care o păstrăm cu grijă în minte. Poate fiindcă la un momentat dat, cine știe, ne ascuțim pur și simplu simțurile și ne îndârjim să găsim bucata lipsă. Sau poate că suntem doar prada unui moment, unei stări și a unei emoții. E ca și cum atunci când ești fericit asculți pur și simplu muzică. Dar, când ești trist, începi să înțelegi versurile asociate acelei melodii. Și totuși, multe lucruri țin de curaj, da, de curajul de a face pas după pas, până ce te apropii de bucata lipsă. Și de timing. Ar trebui să vă mai spun că eu, de exemplu, de câte ori sunt interesat de ceva sau de cineva știu că mă aflu în cel mai nepotrivit timing. Poate fiindcă sunt întotdeauna interesat de lucrul potrivit sau de persoana potrivită în cel mai nepotrivit moment. De aceea, mă gândesc adesea că cea mai bună soluție ar fi de a-mi stârni interesul abia după ce nu mai sunt interesat deloc. Glumesc. Ideea e să persistăm în joacă până găsim bucata lipsă. Să avem determinarea și încăpățânarea unui copil. Mă uit în jur mai nou și văd oameni căsătoriți, a căror strălucire din ochi mă intrigă în cel mai plăcut mod. Făcându-mă să mă întreb (sau poate să mă amăgesc, e posibil și asta, nu zic nu) dacă există pe undeva o bucată lipsă pusă deoparte și pentru mine, pentru felul meu de a fi, însetat de imaginație, de discreție și de joacă. Îmi place să cred că dacă într-adevăr există ceva frumos în conceptul de mariaj, e ideea că mariajul are loc cu mult înainte de ceremonia propriu-zisă, poate într-o mașină aflată pe drumul către aeroport, poate pe ultimul rând din cinematograf, poate pe o bancă din parc, poate după ușile unui dormitor ascuns, atunci când, îndrăgostiții se privesc unul pe celălalt în ochi, sau atunci când doi străini se țin de mână în ploaie așteptând în stație apariția de la orizont a vreunui autobuz. Cu bagajele pregătite. Misterul, imaginația și jocul decurg din această idee. Că habar nu are nici un ochi străin când a avut de fapt loc prima dată ceremonialul mariajului dintre doi îndrăgostiți. Că nu știu nici măcar ei, îndrăgostiții. Dar că, mai târziu, în cel mai neașteptat moment vor spune zâmbind – știi..., acela a fost momentul.

Mulțumesc Mariei, desigur, pentru cel de-al doilea sâmbure de idee.