Primele gânduri din ziua în care am împlinit 27 de ani

Ceea ce nu înțeleg foarte mulți când vine vorba despre zile de naștere și ceea ce nu-ți spune nimeni când împlinești douăzeci și șapte de ani este că de fapt, în același timp, ai douăzeci și șase de ani, douăzeci și doi de ani sau douăzeci de ani, sau optsprezece ani, sau trei ani, doi ani, un an. Când te trezești de dimineață în ziua celei de-a douăzeci și șaptea aniversări te aștepți să te simți ca un om ce are douăzeci și șapte de ani, dar nu te simți așa. Deschizi ochii, bei o cafea lungă cu lapte și realizezi că totul e exact la fel ca și ieri, numai că se întâmplă astăzi. Nu te simți deloc ca fiind o persoană care a trăit douăzeci și șapte de ani. Te simți la fel, de parcă ai avea tot douăzeci și șase de ani. Și de fapt așa și ești – același om – dacă faci abstracție că tocmai ai împlinit douăzeci și șapte de ani.

Și eu și tu reprezentăm o sumă de ani adunată din anii pe care i-am aniversat până acum. Cumva, ți-a fost greu să te desprinzi de fiecare an în parte în momentul aniversării noii vârste. Păi nu-i așa? Gândiți-vă puțin: ne ia, fiecăruia, aproape un întreg an de zile să ne obișnuim cu noua vârstă, iar în momentul în care suntem acomodați cu această vârstă ne bate la ușă o nouă aniversare. Ce poate fi mai ciudat și mai amuzant în viață decât asta? Probabil că aniversările au ironia lor. Nu știu ce să zic. Până la urmă, ne acomodăm rigorilor moștenite de la cei de dinaintea noastră. Mi-ar plăcea ca, atunci când sunt întrebat ce vârstă am, să aleg orice număr prefer începând de la unu și până la douăzeci și șapte. În esență, am trăit fiecare din acești douăzeci și șapte de ani și cumva, fiecare an din cei douăzeci și șapte, îmi aparține. 

Mă gândesc că au fost, până acum, nenumărate zile în care probabil am spus vreo prostie, sau în care am râs de cineva. Ei bine, asta e o parte din mine de când aveam zece ani, să zicem. Sau că au fost alte zile în care ceva m-a speriat, poate un sunet în noapte sau o umbră ciudată. Asta e o parte din mine de când aveam cinci ani, probabil. Știu că vor veni și zile când voi fi părinte (șanse infime, dar totuși existente) și voi plânge, simțindu-mă din nou de parcă aș avea un an. Anii s-au așezat circular peste mine, poate exact așa cum trunchiul unui copac acumulează inele pe care le poți număra ca să cunoști vârsta lui. Și totuși, încă nu simt că am împlinit douăzeci și șapte de ani. Nu imediat. Nu încă. O să-mi trebuiască câteva zile să mă obișnuiesc, poate săptămâni, luni, înainte să-i răspund cuiva care mă întreabă, că am douăzeci și șapte de ani. Nu mă simt mai isteț și nici mai matur decât am fost până acum împlinind douăzeci și șapte de ani. Cel puțin nu până nu voi împlini douăzeci și opt de ani, la anul. Vezi tu, așa merg lucrurile în viață, de fapt.