Cuvinte smulse de pe o melodie blândă

Vezi tu, cafeaua cu lapte e tot atât de bună, de gustoasă și de aromată. Dar aș da oricând la schimb asta pentru buzele tale care mă ard și mă răcoresc în fiecare dimineață. Sunt gelos, știu, sunt întotdeauna gelos pe persoana care sunt atunci când mă aflu în preajma ta, fiindcă te găsesc fără cusur, poate în același fel în care un pictor își găsește perfectă pensula preferată. Ești cum mi-am imaginat că poate fi o femeie pe care să o iubesc, îmi pari desprinsă dintr-un film alb-negru, dintr-un film vechi, turnat în vechiurile studiouri de la Hollywood, ești frumoasă în toată tristețea ta, în portativul propriului tău râs, care-ți face vocea să sune ca o melodie blândă, compusă la chitară, undeva în mijlocul Mării Egee. Încă nu-mi pot da seama cum să fiu tot timpul acea persoană în care mă transform când sunt în preajma ta. Îmi spui adesea că acord o prea mare importanță propriului tău trup. Replicile mele însă folosesc mereu același pretext: sunt un scriitor, trupul oricui e pentru mine un poem elaborat, un peisaj. Mă privești, mă asculți o vreme și te prefaci că înțelegi, apoi adormi din nou, vegheată de veioza palidă de lângă pat și de cadența respirației regulate care îți dirijează pieptul, asemenea unui val înspumat care urcă și coboară, legănând asfințitul înroșit și dilatat ca o flacără pigmentată pe linia de orizont. Uneori, târziu în noapte, deschizi un ochi, îl deschizi și pe-al doilea, și-mi spui să nu te mai privesc așa cum un pelerin își privește preotul. Nu, nu sunt superficial. Pielea ta șterge pur și simplu tot trecutul meu din spate. Nici nu-ți poți închipui de câte ori m-am înecat până acum. Îți iubesc trupul pentru că te iubesc de fapt pe tine. Cumva, asta mai limpezește puțin lucrurile pentru tine. Zâmbești. Cu toate acestea, dimineața încă faci duș singură. Mă simt de parcă aș fi stat într-un singur loc întreaga mea viață. Și totuși am impresia că ai înțeles că acum găsesc aventura acolo unde pot, acolo unde sunt bine primit. Seara, când te spăl cu spumă aromată pe spate, degetele mele traversează intuitiv toată șira spinării tale, iar când te întorci, și mă săruți din nou, mă simt de parcă aș fi traversat cel mai frumos pod din lume.

Nu ți-am spus încă, dar noaptea trecută am avut un vis în care nu erai nimic altceva decât aer, decât un sunet blând, adică absolut nimic altceva decât o voce vibrantă care mă ruga să mă joc cu degetele prin părul tău și totuși, deși nu te vedeam, te iubeam la fel de mult. Poate chiar mai mult.