Seara în care mă spăl pe mâini - Sau de ce totul lasă urme

Azi, am privirea limpede și mâinile curate. Inima îmi bate în piept la fel de tare ca în zilele bune, când evitam instinctiv naufragiile din apele învolburate ale unui vertigo amplificat aiurea de propriile lupte și bătălii cu morile vânt pe care le duceam la nesfârșit în mine însumi. Și, pentru că tot ce ne-a rănit cândva iese din noi în șuvoaie perfecte, clocotind apoi în fraze rotunde, fiindcă tot ce-am pierdut cândva ne pare mai valoros decât a fost de fapt, și, astfel, fiindcă e injust să înălțăm ode în exclusivitate durerii, ostracizând fericirea în lumea celor nespuse, m-am hotărât să îți scriu astăzi. Da, să îți scriu special ție, celei la care țin atât de mult, atât de tare, și atât de demult.

 

Pentru că eu mă scald uneori în plăcerea de a ridica statui suferinței de dinainte, m-am hotărât să-ți scriu. 

 

Prin urmare, mă spăl pe mâini de toate poveștile triste, de gândurile negre pe care le-am construit și reconstruit, mă spăl pe mâini de toate vechile istorii dureroase, care mă împungeau noaptea cu țepii lor usturători în timp ce tu, tu mă țineai în brațe protectoare, cuibărindu-mă în tine și în dragostea ta exact așa cum ai cuibări propriul tău miez. Mă lepăd de toate acestea scriind despre fericire.

 

Mă spăl pe mâini și mă gândesc cum îmi scriai noaptea poezii asezonate cu floricele și înghesuite pe post it-uri galbene, pe care mi le lipeai apoi pe oglinda din baie – să le citesc dimineața înainte să ies din casă, și să le port cu mine toată ziua, ori cum m-ai făcut, în timp, să-ți îndrăgesc cele mai dezgustătoare tabieturi, și să te iubesc exact așa cum nu mi-am imaginat nicioadată că te voi iubi. Mă spăl pe mâini și mă gândesc azi la râsul tău de gheișă niponă, la rochiile tale mulate din dantelă albă, la încurajările tale, la modul cum îmi dizolvai limba de fiecare dată când mă sărutai seara, înainte de culcare, la faptul că mă îndrumai înspre cele mai provocatoare serpentine ale vieții și mă lăsai să mă uit în inima ta ca într-un vizor.

 

Mă spăl pe mâini de umbrele trecutului – pentru că ai adoptat pentru mine acel cățel abandonat, căruia îi curățai tava bombănind versuri caraghioase și cântece hilare în timp ce eu mă uitam la meci, tolănit printre perne, pentru că știai că ești irezistibilă cu fața aceea de spiriduș bosumflat cu brațele delicate, ce dirija tot orașul plicticos din zilele de vară. Zâmbesc și mă spăl pe mâini, aducându-mi aminte că mi-ai spus că porți pantaloni ca să faci pași mari, băiețești, și pentru că îți plăcea să mă bărbierești, să ai grijă de mine, și pentru că în fiecare vineri seara mă convingeai să intru în cadă cu tine, să adormim acolo, ascunși în spumă, sub armonia sternului tău care mă convingea cel mai ușor de faptul că fierbintele în doi poate fi o noțiune practică.

 

Mă spăl pe mâini și îmi aduc aminte că râdeam împreună la Everybody Loves Raymond iar tu nu mă dădeai afara din camera ta – poate pentru că mereu adormeai spre sfârșitul filmelor, iar mie îmi era milă să te trezesc – pentru că ne trăgeam șuturi imaginare în fund undeva pe scara blocului și săream în sus ca în desenele animate, râzând cu lacrimi, pentru că hrăneai pisicile hoinare din cartier cu lapte și crenvurști și cu alinturi numai de tine știute.

 

Pentru că mi-ai citit pe furiș textele scrise, extrase de undeva din trecutu-mi ca păcura scoasă cu pompa, de pe canalizarea intimă a creierului meu.

 

Pentru că mă sunai să-mi amintești de 3 ori să pun cărți în rucsac când vin la tine, și pentru că râdeai de mine, spunându-mi că le port la fel cum își poartă alții copiii-n cărucioare.

 

Pentru că atunci când mă iubeai coastele-mi trosneau parcă sub călcâi.

 

Pentru că, dincolo de ridurile cuvintelor mele, de barba lor nerasă, tu ai știut dintotdeauna că-mi doresc să iubesc o femeie care mută munții din loc, din curiozitate, numai ca să vadă cum se privește lumea prin ochii unui bărbat. Pentru că știai ce delicios era să fii singur și pentru că încă-ți mai amintești ce cumplit era să fim departe unul de celălalt.

 

Aș putea – dimpotrivă – dacă ar fi să o iau cronologic, cum se face în orice poveste, să scriu câte ceva despre felul în care fericirea în doi se îneacă uneori în lacrimi. Ori despre balconul stropit de bere și de picurii de ploaie, care-a ascultat involuntar toate secretele noastre dizolvate în muzică și care a cântărit, bătrânește, toate cuvintele spuse reciproc. Aș putea scrie, în ultimă instanță, despre gura ta mică și moale care-mi lipsește, despre sexul de împăcare ori despre anusul mărunt al tuturor amintirilor construite împreună.

 

Dar am promis că mă spăl pe mâini, azi măcar, de toate poveștile acestea triste. Mă spăl pe mâini, zâmbesc, și cad de acord cu mine însumi ca singura poveste de azi, adică povestea câștigătoare, premiantă, să fie una simplă și cuminte: să fie eu cel care, mâine, îți ascund un post it în pardesiul tău de toamnă. Să fie eu cel care îți lasă un bilețel pe monitorul laptop-ului, cu rugămintea să nu mă cerți dacă nu te-am iubit pe îndelete, în ultimul timp, și nici fiindcă locul de pe ecran o să rămână pe alocuri lipicios. Până la urmă, totul lasă urme...