Pe unde mai umbli, femeie?

Mi se pare că azi, e din ce în ce mai greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești femeia aceea reală, distinsă, discretă, elegantă, moderată, și corectă cu ea însăși. Vezi tu, am realizat, în ultimul timp mai ales, că toate femeile pe care le plac sau le simpatizez sunt femeile ale căror atribute le asociez cu simplitatea, cu faptul că nu ies în evidență într-un mod dezordonat, umflat și artificial. Paradoxal, am ajuns să observ ce e de neobservat. Adică acele femei care nu depun eforturi monumentale ca să pară ceea ce nu sunt și nici nu vor putea fi niciodată. Deunăzi, de exemplu, am schimbat câteva impresii cu o prietenă care mi-a pomenit, printre altele, de Pygmalion, arhicunoscuta piesă de teatru a lui Bernard Shaw. Conversație care mi-a smuls numai zâmbete și mi-a pus imaginația la lucru, aducându-mi aminte de Eliza Doolittle, femeia transformată într-un experiment eșuat de Henry Higgins, un profesor snob care crede că prin șlefuirea limbii rudimentare a Elizei, o poate transfera în lumea elitistă din înalta-clasă a femeilor londoneze. Sigur, piesa nu e decât o reinterpretare modernă a mitului lui Pygmalion, unde Pygmalion realizează din fildeș sculptura unei femei de care se îndrăgostește și căreia, din milă, Afrodita îi dă viață, pentru ca mai apoi din uniunea lor să se nască Pathos (suferință – în limba greacă). Shaw intuia, încă de acum câteva decade, realitatea zilelor noastre, și anume că, printr-o magie ieșită de sub control, femeia timpurilor noastre, care și-a înțeles prost egalitatea ei cu bărbatul, s-a transfigurat dinn modelul androgin clasic, în cel emo-depresiv-neînțeles, ori în modelul înecat în sclipici și pretenții de mari divă căreia i se pare că frumusețea e o condiție sine qua non de a obține orice în viață.

 

În ultimul timp, mi-am reîmprospătat amintirile cinematografice revizionând pelicule nemaipomenite de la mijlocul secolului trecut, acolo unde personajele unor femei formidabile nu au făcut decât ca, într-un final, să-mi întristeze și mai mult așteptările vis-a-vis de femeia contemporană mie. Există deja mii de bloguri, articole de presă, articole mondene, eseuri, în care ni se cere nouă, bărbaților, cum să tratăm sau să iubim femeile. În care femeia e urcată pe un piedestal fără fond, pierzându-se definitiv din vedere că femeia nu mai e cea fost și că problema trebuie căutată întotdeauna prima dată în interior. Femeia reprezentativă a timpului curent e fie roz, artificială și superficială, certată cu decența, bunul simț și gramatica limbii române, fie neagră, depresivă și tristă, un fel de relicvă a unor vremuri demult apuse, în care, femeie fiind nu îți trebuiau prea multe lucruri complicate ca să fii fericită. Femeia pierdută a timpurilor noastre e încâlcită între ițele unei existențe complicate, în care feminitatea ei pare inutilă și căzută pradă vremurilor de veșnică tranziție și metamorfoză. Femeia zilelor noastre e prizoniera prea multor haine și are din ce în ce mai puțin timp pentru șlefuire interioară, ea devenind, oarecum, amnezică.

 

Cred că o femeie adevărată trebuie să fie prietenă la cataramă cu rochiile și tocurile, dar și cu finețea și rafinamentul, cu zâmbetul, cu elasticitatea sonoră și creativă a limbii române. O femeie de admirat și-a scos din vocabular de foarte mult timp adjective sau apelative precum: grosolan, bârfitor și vulgar. Ea a învățat foarte bine lecția despre decență și despre frumusețea care se volatilizează dacă nu e susținută de un caracter frumos. O femeie adevărată vorbește puțin și spune multe, e sensibilă, e romantică și sentimentală. Ea știe că valoarea ei nu e dată de numărul paharelor de vin, de numărul zilelor în care și-a îngenuncheat bărbatul sau rivalele, de cifra pretențiilor, țipetelor și figurilor pe secundă, ci de numărul momentelor în care trebuia să fie rea și totuși a fost bună, în care trebuia să fie slabă și fadă și totuși a fost puternică și interesantă. O femeie adevărată știe că respectul unui  bărbat nu se impune, ci se câștigă, știe că sexualitatea ei nu e nemuritoare și nici nu e definită de lungimea (lipsă) a unei fuste sau de numărul XY-lor care o abordează frontal, pe străzile patriei în fiecare dimineață, pe stradă, în parcare, sau când se duce la serviciu, cu eterna replică ce faci păpușă?

 

Mi-e tare dor de femeile interesante, așa că, oriunde ai fi, femeie pierdută în spațiu și timp, revino în cotidian și ia-ți în primire locul pe care l-ai părăsit și atributele tale uitate!