adelina

în serile calde de august, când știe că nu o vede nimeni

adelina își probează rochiile pe rând în oglinda din hol

deși știe că rochiile ei nu pot substitui plasturii pe care

îi pui peste rănile proaspete, când tot ce-ți dorești e să

te vindeci cât mai repede și să scapi cât mai curând de

întrebările flămânde ale celor care au în loc de suflet

o nucă, ori un capac care nu se potrivește nici unei sticle.

adelina și-a propus să se poarte exemplar în noaptea nunții

să-și desfacă picioarele ca la carte și să umble mereu cu

un bărbat de mână. adelina așează deoparte rochiile tăiate

în cioburile oglinzilor din lifturi și își promite sieși că

n-o să mai fie niciodată singură, că niciodată n-o să

mai ia micul-dejun singură, că n-o să mai joace solo în

filmele serii. adelina își desface cu grijă mărgelele negre

din jurul gâtului, ca să poată vorbi mai tare și să le spună

tuturor că va veni vremea când va fi și ea fericită, când

i se vor roade șireturile tenișilor de la atâta râs și voie bună.

adelina e de părere că merită să te fardezi și să-ți frângi

gâtul pe tocuri de 12, pentru a le da o palmă celor care

lustruiesc bombeul vieții pentru șuturile încasate de cei ca ea.

în pauzele ei de respiro observă că timpul lasă răni și

cicatrici, deși obrazul ei nu s-a tăiat niciodată în briciul

prostiei, i-a spus-o asta răspicat până și lui Laurențiu, când

i-a trimis un mesaj în care scria: see you never again...

numele lui îi face încă rău, ca o rochie ce a șters podelele

tristeții din începuturile filmului ei preferat: Un Tramvai Numit

Dorință. se poate spune că adelina are încă mustrări de conștiință

din ziua în care l-a alungat pe Laurențiu folosindu-se de vorbe

desprinse parcă din Kensky Show, ori din cărțile lui Bukowski:

(să moară capra vecinului perechea ta de țap ispășitor). adelina

pornește radio-ul ca să uite că ochii i s-au aplecat cu câteva grade

mai jos, și se întreabă dacă nu cumva tot așa dezordonat se vor

iubi și copiii copiiilor voștri, ori dacă și ei vor purta zâmbetul

acela murdar ca un ziar pe care-l poartă unii bărbați când pleacă

definitiv, cu ochii spălăciți ca tricoul uzat cu Michael Jackson

din second-ul pensionarelor slinoase care nu mai au nimic de făcut.

adelina ar vrea uneori să țipe, să le spună tuturor că n-a fost niciodată

cu adevărat singură, degeaba unii se tot ascund printre rânjete hâde.

nu-i vreme acum de zâmbete tâmpe, a avut parte de ele cât să-și

înconjoare de trei ori existența, călcată deseori în picioare de

atâția bărbați chipeși-târfe camuflate, care habar nu aveau că

ea, adelina, știe mai bine decât oricare cu ce se mănâncă tristețea,

numai că singurătatea ei nu se coace niciodată laolaltă cu

singurătatea altora.