Metafora nu e o bufonadă

Poeții sunt inima umanității, spunea marele Eugene Ionesco. Dar, dacă le-ai spune de exemplu unor oameni, adunați laolaltă pentru cine știe ce eveniment, că existența e un papagal roșu, te-ar huidui și dezaproba numaidecât. Nu fă bufonadă din vorbe și nici din scris, ți s-ar reproșa. Nu fi excentric și nici pătimaș, ai grijă să nu cazi în ridicol, ți-ar mai spune. La fel de absurd și ostentativ ar suna și reversul. Ambele variante sunt pe cât de ridicole, pe atât de adevărate. Iatăă de ce discursul diferit, fie el poetic, artistic sau filozofic, dispersat prin piețe și pe la colțuri de străzi, nu are rost. N-are noimă, dom’le! Poeții spun, în cel mai bun caz, niște obscurități, iar pentru cei care nu posedă o capacitate deliberativă – în sens artistic – ei spun niște adevărate tâmpenii. Pentru a fi capabil de poezie trebuie să pendulezi între luciditatea chirurgicală a realității și desfrâul cel mai poetic al minții.

 

Prima afirmație, tulburătoare și iritantă, agasantă, sună de fapt ca o îmbrâncitură primită în mijlocul străzii, când îți vezi de drum:

 

-          Cum adică, măi? Ce vrei să-mi spui cu ăst’ enunț ciudat, de ospiciu, pe care-l arunci aici nitam nisam, la întâmplare?

 

-          Cu toată stima, domnule, tocmai v-am semnalat că sunteți în mijlocul unor fapte ieșite cu totul din comun...

 

-          Hai mă! Fugi de-aici! ți se va răspunde...

 

Vezi tu, e dificil de explicat și nuanțat de ce simplul fapt de a fi, cu  cât e mai mult gândit cu atât mai mult nu poate fi conceptualizat. Și mai greu e să explici cuiva de ce acest fapt banal este, în același timp, unul ieșit din comun, un eveniment în plin neant. În speță, când spune că Dumnezeu nu e un papagal roșu, Kirkegaard voalează de fapt o idee răspicată: divinul nu ni se arată sub forme ieșite din comun, nu ne sare în ochi și nici nu strigă la fiecare colț. Dumnezeu, frumosul, poezia, emoția, toate acestea se ascund într-o particulă de praf, în cerul înstelat, în zâmbetul unui om recunoscător, fără a-și trâmbița prezența și fără a face exces de zel. Altfel spus: cine are ochi, să-l vadă – acesta este principiul frumuseții divine.

 

Metafora nu e o bufonadă. Ea are o uimitoare forță sugestivă. Ea semnifică extraordinarul, inconceptibilul, exoticul, paradoxalul, scandalosul. Iar, pe altă parte, prezența divină. Care nu e scandaloasă, deși divinitatea nu duce lipsă de mijloace pentru a se da în spectacol. De fapt, spectacolul s-a banalizat prin rutină: nu  ni se mai pare senzațional faptul că simțim, gândim sau că există atâta frumusețe și înțeles în natură și că, înainte de toate, aceste lucruri sunt posibile și, mai mult decât atât – sunt reale. La fel de posibil și plauzibil ar fi să nu simțim, să nu exprimăm, să trăim în urâciune și inestetic sau, in extremo, să nu fim. Totuși, minunile ni se întâmplă mai des decât credem și tot la fel de des ieșim din anonimatul neființei. Iar eu, ca om preocupat de scris, și implicit de cele mai nerușinoase bufonade, spun că tocmai această ieșire la suprafață – adică EXISTENȚA, ar trebui să ne scandalizeze.