Bărbații disfuncționali, un posibil călcâi al lui Ahile pentru femeile minunate?

Ca de obicei, în spatele fiecărui idiot, stă o femeie minunată, spunea, într-un moment de neasemuită inspirație, marele John Lennon. Azi, m-am gândit că acest gând ar fi un potrivit preambul ca să vă deschid ușa unui subiect de discuție pe care mi l-a propus foarte recent Patrick, un prieten preocupat de următoarea dilemă: de ce femeile neobișnuite, minunate, femeile geniale, cele cu moț în frunte (cum îmi place mie alegoric să le spun) ajung să iubească cei mai nepotriviți bărbați din câți există pe suprafața planetei? Am acceptat provocarea asta din mai multe considerente, printre care cele mai semnificative ar fi că am cunoscut și chiar iubit și eu femei prinse într-un asemenea tsunami sentimental, fiindcă asemenea cazuri le întâlnești mai nou preponderent, dar mai ales fiindcă mi-a plăcut ideea unei asemenea dezbateri, precum și posibilele trasee care pot fi deturnate dintr-o asemenea analiză subiectivă. Dornic de a fluidiza și canaliza acest subiect pe dorințele specifice ale prietenului meu, am concentrat, mai jos, șapte întrebări pe care le consider esențiale pentru a slei cât de cât de puteri tema de discuție la care m-am înhămat benevol:

 

♦ De ce femeile neobișnuite, femeile minunate, cele râvnite, plăcute și geniale de-a dreptul, iubesc, un timp îndelungat (sau chiar o viață întreagă) dobitoci/brute/măgari/mizerii/idioți care se (auto) numesc și autoproclamă bărbați? 

 

♦ De ce femeile mai sus menționate persistă în asemenea alianțe? (din punctul meu de vedere relații e mult spus)

 

♦ De ce asemenea femei inteligente rămân cu impresia că asta ar fi starea firească a lucrurilor? Cum funcționează, de fapt, o asemenea logică?

 

♦ De ce, atunci când întâlnesc un bărbat deosebit, ca lumea, care le oferă tot ceea ce au ele nevoie, fug, întorcându-se la nesfârșit (asemenea unui bumerang aruncat în sus) la vechea relație distructivă?

 

♦ Au femeile geniale, cele foarte inteligente, reacții diferite în această situație față de femeile obișnuite?

 

♦ Se poate sau nu se poate remedia o asemenea disfuncționalitate?

 

♦ Și cum putem noi, bărbații, avea relații funcționale cu femeile care au trăit sau trăiesc asemenea experiențe? Cum le putem ajuta și cum ne putem păstra, în același timp, luxul de a rămâne noi înșine?

 

Cred că în fața unor asemenea dileme, până și expresivul Truffaut ar realiza că afirmația lui conform căreia în iubire femeile sunt profesioniste, iar bărbații amatori, nu mai stă în picioare, pentru că, iată, până la urmă, femeile se scaldă și ele, nu-i așa, în propriile paradoxuri sentimentale. Aș începe cu observația că, probabil, istoria sentimentală sau simpatetică a multora dintre noi, s-a intersectat, la un moment dat, cu o femeie care a iubit un dobitoc, un idiot, un gunoi cu testicule care i-a călcat în picioare demnitatea, emoțiile, care a lovit-o, care a jignit-o, care a agresat-o verbal, care, altfel spus, a transformat-o într-un obiect de uz personal pe care-l poate pune la cheremul personal, în încercarea de a-și hrăni cu satisfacție propriul ego, vizibil afecat din pricina unor carențe majore, ascunse conștient sau inconștient: lipsa bunului simț, lipsa educației, lipsa discernământului autentic, incultura de orice fel, limitele de limbaj, lipsa de empatie, de afecțiune, de generozitate, și poate chiar de  inteligență. După ceva timp de reflecție, am căzut de acord cu mine însumi că bărbații reprezintă, chiar și pentru femeile geniale și ieșite din comun, același călcâi al lui Ahile ca pentru orice alt fel de femeie de pe pământ. Oricât ar nega ele acest lucru. Că unii acceptă sau nu asta – femeile au și au avut dintotdeauna aceeași slăbiciune majoră: bărbatul. Într-un fel inexplicabil și inconștient, bărbații conștientizează și ei acest lucru, iar cei care nu-și folosesc prea mult mintea găsesc în asta un avantaj insurmontabil, născut numai bine pentru a le completa colecția de obiecte și posesii proprii care-l ajută (aparent) să-și mărească încrederea și stima de sine, dar și pentru a crește în ochii celorlați masculi-giboni care-i acompaniază. A supune femeia este, pentru bărbatul lipsit de discernământ autentic, o extensie rapidă în încercarea de a-și etala masculinitatea și propriul succes individual. Foarte multe femei sunt furate, nu cucerite, și exploatate de bărbați. Chiar și cele inteligente. Femeile devin foarte ușor obiecte, posesii personale pentru unii bărbați. Filmul My Fair Lady e elocvent în acest sens. Pelicula mi-a arătat cum, într-o perioadă apropiată istoric de cea recentă, femeile nu reprezintă nimic altceva pentru unii bărbați decât obiecte, jucării sexuale sau emoționale. Drama derivă din faptul că subsolul intelectual al unui asemenea bărbat ajunge să creadă că dacă posezi un obiect poți face absolut ce vrei cu el. Ajunge să aibă impresia, asemenea lui Henry Higgins, că o poate transforma pe Eliza Doolittle în altceva, chiar călcându-i în picioare emoțiile, intelectul, trăirile, demnitatea, personalitatea și visele.

 

O autoare pe care am citit-o acum câțiva ani, pe numele ei Robin Norwood, susținea că femeile care se îndreaptă orbește numai către relații prăpăstioase, încearcă de fapt, instinctiv, să dreagă mariajul disfuncțional și nefericit pe care l-au văzut în casa în care au crescut. Se dezvoltă acolo o teorie conform căreia există fetițe care văd cum părinții își fac rău unul altuia, și care își privesc uluite mamele înșelate și tații nepăsători (sau viceversa). Și că, într-o disperată încercare de a restabili cumva echilibrul universal, ele se orientează mai târziu instinctiv către bărbați pe care doresc să-i vindece, având speranța că așa vor restaura întreaga istorie de lacrimi și toată neputința la care au asistat fără voie. Cartea vehiculează apoi ideea că, în familiile în care tatăl a înșelat mama, cresc fetițe care fie își vor alege bărbați afemeiați pe care să îi fidelizeze (ca și cum asta ar fi posibil!), fie vor decide că ele însele trebuie să înșele mai întâi, din prevenție, ca să nu ajungă în rolul de victimă, ci în cel de călău, dar și ideea că băiețeii fie vor urma orbește modelul tatălui, fie se vor poziționa automat în postura de perdanți ai amorului. Așa cum, desigur, mai departe, din familiile în care mama își înșela tatăl, vor crește băieți închiși în sine și ezitanți, ori fete care nu se vor îndrăgosti prea curând.

 

Cei care au trecut prin asemenea experiențe probabil vor adera fără ezitări la această teorie. Eu aș fi mai moderat totuși. Cunosc cazuri nenumărate care contrazic cele spuse mai devreme. Femeile geniale, femeile neobișnuite tind să-și canalizeze eforturile spre diferite activități, spre diferite domenii, unde foarte multe reușesc, excelează, înving, dar asta conduce la o raționalizare a timpului liber, așa că foarte multe dintre ele alocă foarte puțin timp cunoașterii de persoane noi. Multe dintre femeile geniale pe care le știu și-au cunoscut iubitul în liceu sau la sfârșitul adolescenței, și au continuat să plutească într-o relație care s-a transformat, cum era și normal să se întâmple, datorită schimbărilor de percepție, a maturizării, a pasiunilor și a modului de a fi. Au continuat să rămână în relații care au devenit violente, neglijente și indiferente. Obișnuința a jucat aici un rol major. Un banc bun spune că Pavlov, după moartea câinelui pe care experimenta formarea reflexului condiționat, i-a mai dus acestuia cinci ani de zile de mâncare. Pe același principiu funcționează foarte multe relații conjugale în care se îneacă femeile neobișnuite, femeile minunate. Sigur că, societatea e creată în așa fel încât nu toată lumea ajunge la fericire, dar, din păcate, unele femei râvnite de bărbați mai compatibili, persistă să caute fericirea (sau nefericirea) în același loc. Contrazicând parcă definiția pe care Einstein o dădea nebuniei practice: să faci același lucru în mod repetat și să aștepți rezultate diferite.

 

Cineva mi-a spus mai demult o expresie mai degrabă caraghioasă și deloc vulgară (dacă unii o găsesc vulgară, e treaba lor): dacă un bărbat vrea să stea cu capu-n chiloții minții unei femei, e foarte bine, e treaba lui. Numai că ce femeie îți alegi ca bărbat și ce bărbat îți alegi ca femeie este simptomatic pentru cel care alege. Așadar, de ce femeile geniale, neobișnuite iubesc bărbați noebișnuiți și sunt atrași de aceștia, e o întrebare la care pot fi găsite mai multe răspunsuri. Se întâmplă ca, multe femei inteligente și de succes să nu aibă o stimă de sine neaparat foarte mare, adică cele două variabile nu se autoinclud reciproc. Și, la modul conștient sau inconștient, ele le transmit bărbaților să nu le placă, pentru că ele însele nu se plac. Pe de altă parte, foarte multe femei nu trasează limite de la bun început, în timp ce o altă categorie nu cred că pot reuși ceva de unele singure, și că au nevoie de un bărbat pentru ca tabloul succesului să fie desăvârșit. O posibilă explicație poate fi emoționalitatea excesivă pe care o arată foarte multe femei, și atașamentul fondat pe tot soiul de iluzii venite la un anumit punct al relației. Deși geniale în celelalte aspecte ale vieții ei, unele femei le permit bărbaților să le trateze de parcă ar fi fost câștigate la poker, oferindu-li-se pe tavă de la bun început, în așa fel încât aceștia să nu facă nici cel mai mic efort în a le cuceri. În acest fel, ego-ul lor crește mult în dimensiuni, având, la un moment dat, controlul asupra stării emoționale în care se află femeile minunate din viața lor. Și, dintr-o lipsă acută de comunicare, ele ajung la un moment să le permită bărbaților din viața lor să le judece. Altfel spus, le vorbesc acestora despre problemele lor emoționale, despre relațiile trecute, despre greșelile făcute, iar apoi îi întreabă ce părere au despre toate acestea. E ca și cum le-ar spune: hai, judecă-mă...

 

Femeile minunate aleg bărbați nepotriviți și pentru că, la un moment dat al vieții lor, nu stau bine pe propriile picioare. Ele lasă inițiativa totală partenerului, care, cum spuneam mai sus, dacă are carențe acute comportamentale și cognitive, va abuza de această inițiativă pentru a-și satisface propriul ego. Femeile minunate ajung să rămână în asemenea alianțe în primul rând datorită obișnuinței. În epoca xerox-ului, contagiunea socială și spiritul de imitație se dezvoltă inerent, așa că femeile se iau unele după altele și reproduc un model artificial tocmai pentru piața de consum le oferă tot ca să se îndepărteze cât mai mult de original. Acest lucru se aplică și când e vorba de a stagna în relații prăpăstioase, distructive. Într-un mod paradoxal, tocmai pentru că societatea s-a fragmentat în mii și milioane de opțiuni, femeile ajung să fie atașate de un bărbat nepotrivit pentru a-și consolida ideea de fidelitate, atașament, loialitate.

 

De ce femeile inteligente rămân cu impresia că asta ar fi starea firească a lucrurilor, e o întrebare la care nu foarte mulți oameni vor găsi un răspuns. În lumea științei, există o sintagmă faimoasă în acest sens: legături traumatice. Altfel spus, femeile abuzate verbal, emoțional sau fizic ajung să creadă, cel puțin la nivel inconștient, că toată suferința asta construiește de fapt o initimitatede cuplu specifică, o legătură cu suișuri și coborâșuri. Sigur, asta nu e decât o teorie, cum mai există și multe altele, dar nici o explicație cauzală nu poate fi completă, în spațiul teoretic existând explicații bazate pe individ, pe influențele exterioare, culturale, pe modelele învățate și trasnmise în familie, etc. Multe femei inteligente vor să fie oarecum tatuajul permanent al bărbatului din viața ei. Să stea agățată de bărbatul ei ca iedera de zid, ca scamele acelea îngrozitoare pe care nu reușești să le dai jos de pe haină. Am cunoscut foarte multe femei care cred că, fără bărbatul de care s-au îndrăgostit prima dată, ele nu sunt complete, că fără el nu au practic nici un scop, că nu există, că sunt doar niște calculatoare aflate în stand by care așteaptă să fie folosite.

 

Cel mai interesant este că, atunci când întâlnesc un alt bărbat, diferit și diametral opus celui de dinainte, dar care li s-ar potrivi perfect, trăiesc un sentiment de vinovăție, de eșec sentimental, asumându-și inexplicabil nereușita doar în nume propriu. Am fost îndrăgostit, cândva, de o femeie care nu putea ieși dintr-o asemenea prăpastie sentimentală și emoțională. Oricâte argumente ar fi găsit în favoarea ieșirii din relația distructivă în care era implicată. Întotdeauna am fost atras ca un magnet de femeile inteligente, energice, calde, active, geniale, și întotdeauna am rămas fără răspuns atunci când a trebuit să-mi explic în primul rând mie de ce asemenea făpturi minunate sunt trase de ceva sau de cineva într-o prăpastie nemiloasă, într-un fel de gaură neagră care doar arareori oferă un drum de întoarcere.

 

E posibil ca sufletul unei femei geniale să nu fie neaparat oglinda creierului său. În dragoste, nu știu dacă femeile inteligente au o logică diferită de cea a oricărei femei. Mă gândesc însă că au existat numeroase cupluri faimoase de artiști, spre exemplu, care deși au avut relații dificile, toxice, dezastruoase, dureroase, au pus totuși, în lumină, la sfârșit măcar, ambii parteneri. Mă refer la Frida Kahlo și Diego Riviera, la Augustin Rodin și Camille Claudel, de pildă. Ori la Zelda și Scott Fitzgerald, la pictorii Jackson Pollock și Lee Krasner, sau la Sonia și Robert Delaunay, de ce nu? Numai că în aceste cupluri pasiunea pentru artă, dusă până la obsesie, a pus în plan secundar afectivul, patul, sau cum spun unii, logistica sexuală. În cazurile acestea, femeile au luptat mai mult pentru brandul de cuplu și au muncit pentru a se crea o legendă a bărbatului, după moartea lui, legendă din care ele nu s-au exclus, cu un devotament și un interes încrâncenat. Deși rănite și respinse de multe ori, ele nu au stat în urmă, în umbră, ci s-au alipit continuu și solid de soții lor, bărbații.

 

Bărbații au mizat dintotdeauna pe atașamentul pentru rolul familial al femeii, și e posibil să găsim câteva răspunsuri și în această direcție. Mă gândesc aici la exemplul lui Hemingway și al Marthei Gellhorn, a treia lui soție, care se confesa că are aceeași pasiune ca el, scrisul, nu și patul, spunând, cun un umor rafinat că era cea mai proastă la pat de pe cinci continente. Iar Hemingway, o întreba cu reproș așa: ești jurnalistă de război sau femeia mea în pat?

 

O asemenea disfuncționalitate a emotivității unei femei nu cred că are o rezolvare rapidă. M-am convins de asta încercând să înțeleg latura adâncă a personajelor feminine din filmele lui Alfred Hitchcock, și-mi vine în mine compulsia obsesivă pentru bărbați dezaxați a protagonistei din Psycho, într-o interpretare remarcabilă a actriței Janet Leigh. Revăzând această peliculă recent, mi-am amintit de o bună prietenă de-a mea, care era bătută și călcată în picioare frecvent de iubitul ei, înșelată, ba chiar la un moment dat nu catadicsea nici măcar să-i răspundă la sms-uri timp de o săptămână. Oricât de mult o rănea, ea nu vroia să cedeze la el. Un timp, îi făcea scandal, morală, îl părăsea pentru câteva zile, îl anunța că și-a găsit pe altul, iar apoi se întorcea la el. Povestind cu ea despre asta, mi-a mărturisit că povestea ei se încadrează exact în tiparul pe care-l disprețuia cel mai mult. Conștientiza asta, dar îmi spunea că nu poate renunța la el. Că nu o poate face chiar dacă fiecare reject al lui, fiecare pumn, fiecare săptămână de tăcere nedreaptă, fiecare bătaie completă, cu vânătăi multiple, îi spunea să facă asta. Țin minte și acum că mi-a spus, într-o zi când am încercat să o liniștesc, că pentru ea, fiecare sărut al lui cu o altă femeie, înseamnă un fel de moarte. Că ar prefera să o bată, numai să nu o înșele. M-a oprit în nenumărate rânduri să intervin, să mă răfuiesc cu mizeria ei de iubit, le-a interzis și celor apropiați, mereu îi căuta o scuză, un motiv atenuant, un pretext. După foarte mulți ani, s-au despărțit, într-un final. La o cafea, mi-a povestit cum a realizat, într-un târziu, că dragostea e aceeași pentru toți. Și pentru deștepți și pentru nerozi. Și pentru cei cu bani și pentru cei fără bani. Și pentru poete și pentru curve. Mi-a spus că există un paradox în mintea fiecărei femei care iubește, un fel de blestem care te face să nu mai înțelegi sensurile grave, profunde, reale, luminoase sau scorțoase ale perceptelor, ale ideilor preconcepute, ale compromisurilor dulci sau amare. Mi-a mai spus, și asta nu cred că o să uit vreodată, că asemenea experiențe îți știrbesc lumina interioară pentru totdeauna, nemaiputând niciodată să strigi cu mândrie că n-ai făcut compromisuri în dragoste, când știi că o să-ți întoarcă vorba ecoul unei singurătți crunte.

 

Iar noi, bărbații care ajungem să fim atrași de femei care au trecut prin asemenea traume, trebuie să fim înzestrați în primul rând cu răbdare. Și cu o înțelepciune suplimentară. Le putem ajuta numai până la un anumit nivel, vindecarea totală trebuind să vină de undeva din interior. Sigur, ne mai putem păstra luxul de a fi noi înșine în măsura în care nu le cerem să uite totalmente aceste experiențe dureroase pe care și le-au prelungit singure.

 

Aș vrea să închei cel puțin momentan aici tema asta de discuție. Dorindu-mi să aud părerile voastre despre subiectul ăsta. Fac precizarea că, desigur, unele prezentări ale femeii pe care le-am făcut pot fi exacerbate. Poate nici o femeie nu a trecut chiar prin toate atributele exprimate de mine, ci doar prin câteva. Dar, cu siguranță, multe se pot regăsi în caracterizările de mai sus. Chiar și femeile în toată firea și în toate mințile au alunecat poate, măcar o singură dată, în groapa dependenței afective de bărbați nepotriviți. Să fie aceștia eternul călcâi al lui Ahile pentru femei? Voi ce spuneți?