// te răsfăț până pe la
prânz, când palmele noastre
se umplu de limonadă //
somnul nostru e încă
tânăr, născut din eprubete: ca un mango dulce
lăsat să facă crustă /
cearșaful îți desface
corpul, doar așa – de
probă, iar apoi suge nectar
din coapsele tale
zaharisite. în ochii tăi de august găsesc
urmele ieșirii – un
recif de corali crescut în ceafă
atât de aproape că pot
să-l pipăi
și să îi placă / sau
încă nu. mă simt de parcă am văzut cea mai frumoasă femeie
(un cap de zeiță, două
picioare și nimic în plus care s-o facă
mai puțin fragedă sau
mai greu de dorit)
sărutul tău îl iau
direct din gură, nu din linguri
și lingurile îmi sună
în urechile mele
ușor concave. sunt
nopți care ne înfierbântă amândurora oasele iliace
// nopți în care nu ne
putem opri din pipăieli
în care lingem
acoperișul
pe partea lui de umbră
și nu
ne ajunge nici de-o
perfuzie //
R + X stăteau într-un copac....... și s-au sărutaaaaaaat !!!
RăspundețiȘtergereHaha, :)) M-ai făcut să râd ca un copil, să roșesc puțin :P
RăspundețiȘtergerePăi, cam același impact l-a avut și postarea ta asupra mea :D
RăspundețiȘtergereDe câte ori transmit o stare cuiva, prin scris, mă simt de parcă m-aș da pe carusel într-un parc plin cu oameni fericiți. :)
RăspundețiȘtergereCred și eu că te simți așa, pentru că fiecare dintre noi, cititorii, primim o emoție, dar o prelucrăm diferit, ajungându-se astfel, la o multitudine de scenarii, imagini, poate chiar conversații cu imaginarul.
RăspundețiȘtergereOamenii sunt niște creaturi extraordinare.
Oamenii sunt creaturi formidabile, într-adevăr.
RăspundețiȘtergere