Fosile: semne de
netăgăduit că cineva, înaintea noastră, a umblat pe aici. În căutarea
celuilalt. Ori poate a fericirii. Cine poate știi? Din acestea două – undeva în
sus, spre un cer care oricum nu poate vedea decât cu irisul lăuntric, s-a
născut în mine un început timid de zbor: un proiect al minții mele care sapă în
continuare în magma imaginației ce mă ține prizonier. Stăpân poate?
Las să crească în mine
larve dintr-un timp al Memoriei uitate. Și uite-așa, în mine se țes cu migală
proiecte de fluturi ce nu mai ajung în timp util la liturghia acestei ore de
taine, la care vă convoc cu scopul de a vă spune că tot ceea ce ni-i dat să
trăim trebuie să trăim la timp, fără frica că vom cunoaște greșeala, și că
numai așa din străduința noastră se poate naște mărturia acestui zbor: visul
lui Icar arzând sub bucla unui cer nesfârșit pe care numai pierzându-l îl poate
cuceri. Și e poate puțin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu