Dragii mei, e impetuos necesar să știți că logica infirmă gurile celor care
afirmă despre ea că e sterilă. De pildă, eu sunt provocat să disec, prin
mijlocirea cuvintelor mele umile, pricăjite și anemice (despre care ați putea
spune oricând că seamănă cu niște veritabile celenterate), negația. Cu o singură și insurmontabilă condiție: să neg fără a nega absolut nimic în acest
text. Prin urmare, am hotârât, în impulsul de moment, să vă povestesc
câteva întâmplări despre mine, cu sabia negației deaupra capului (ca palid
substitut al sabiei lui Damocles, desigur), niște secvențe memorabile din
vremea aceea când Robert, adică subsemnatul, fusese angajat ca bărbier al
satului. Și, ca proaspăt angajat bărbier al satului (mai tânăr și mai voluptos
decât însuși Figaro), Robert încheie un contract cu primăria din localitate
conform căruia el trebuie să-i servească numai pe aceia incapabili să se
bărbierească singuri. Robert semnează acest contract cu o vizibilă bucurie,
dar, o dată ajuns acasă, începe să fie cuprins de panică, punându-și, în mod
natural, problema: dacă prin contractul recent semnat Robert e obligat să-i
servească numai pe aceia incapabili să se bărbierească singuri, atunci cine îl
va bărbieri pe Robert? Pus într-o asemenea stranie încurcătură, Robert găsește
numai două răspunsuri posibile. Primul răspuns sună așa: dacă Robert se
bărbierește singur, atunci conform convenției, el se află în imposibilitatea de
a-l bărbieri pe Robert. Iar asta este, desigur, o contradicție. A doua
posibilitate, în schimb, revendică inversul acestei situații, fiindcă, dacă
Robert se află în imposibilitatea de a se bărbieri singur, atunci conform
înțelegerii, e nevoit să-l bărbierească pe Robert. Din nou, o contradicție.
Prins în mrejele unei situații imposibile, Robert se întoarce la sediul
primăriei unde, logic, își înaintează demisia, solicitând, în schimb, să fie
măcar angajat ca poștaș al satului. Zis și făcut. Numai că, înainte de a-și lua
în primire cele dintâi sarcini de poștaș, Robert semnează un contract de muncă
în care se stipulează o clauză care-i revendică dreptul să ducă corespondența
numai sătenilor incapabili de a se deplasa la sediul poștei pentru a-și ridica
corespondența. Curând, Robert se trezește într-o capcană la fel de periculoasă:
poate poștașul să-și ridice singur scrisorile? Lipsit de un răspuns echivoc,
Robert ajunge să demisioneze și din funcția de poștaș, solicitând în schimb un
umil post ca nagajat al bibliotecii locale. Odată ajuns bibliotecarul satului,
Robert răsuflă realmente ușurat. Însă, în a doua săptămână de muncă, lui Robert
i se aduce la cunoștință printr-o înștiințare că Biblioteca Națională solicită
tuturor bibliotecilor din țară să întocmească două cataloage specifice: unul cu
cataloagele care se conțin ca titlu și altul cu cele cărora le lipsește titlu.
Iar Robert realizează curând că problema se pune de fapt astfel: în care dintre
acestea două poate fi inserat titlurile celor două cataloage ale cataloagelor?
Simțindu-se realmente vânat de ghinion, Robert ajunge să demisioneze chiar
și din funcția de bibliotecar al satului, realizând că soarta îi este
fatalmente potrivnică, că aceasta se folosește constant de pârghiile negației
(camuflate în toate job-urile din lume) pentru a-i pune bețe în roate, așa că
Robert, eroul nostru osândit de ironia sorții, decide în cele din urmă ca,
pentru a scăpa definitiv de paradoxurile pe care ți le așterne în cale negația
atunci când ești bărbier, poștaș sau bibliotecar, trebuie să îmbrățișeze calea
scrisului, drumul scriitorilor, poteca reflexivă a autorilor de rânduri, adică
a celor care, singuri sau înregimentați într-o autentică legiune a condeielor
jucăușe (condusă de centurioni vestiți ai peniței, precum Camelia sau Tibi),
decid să scrie și să întoarcă pe toate fețele negația, așa cum ni se înfățișează
ea în cele mai încâlcite și indescifrabile situații, mânați de dictonul frățesc
al celor care știu că mintea poruncește
trupului și trupul ascultă, deși mintea își poruncește sieși și întâmpină
rezistență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu