Mintea mea dansează cu siguranță în unele zile cu năluca lui Lethe. Pentru că simt cum uit, și simt
cum, cu fiecare zi ce trece, mi se șterge din minte încă o senzație, încă un
personaj, încă un sentiment, titanida Mnemosyne
lăsându-mă mai nou suspendat în acest prezent veșnic și inexplicabil ale cărui
legături cu restul timpului se dizolvă în câteva clipe. Nu-mi place, nu vreau
să accept, dar uit cu nerăbdare, uit cu voluptate, uit mai nou chiar cu un fel
de hărnicie a uitării, dar știu că nu este vorba despre vreo boală, ci de o
stare de spirit, de o anume somnoroasă alunecare (orchestrată parcă deliberat
de Hypnos) ce mă face să trăiesc
evenimente și întâmplări fără să le observ măcar - și atunci nimic mai firesc
decât să nu-mi aduc aminte de ele.
Paradoxal este că nu uit însă, așa cum ar fi de așteptat, amănuntele,
păstrând doar o imagine generală, schematică, a unei situații sau pur și simplu
enunțul alb al existenței ei, uit chiar datele esențiale, uit chiar faptul că a
existat, și dacă mai păstrez totuși o firavă bănuială, o senzație tulbure că a
fost totuși ceva, este doar pentru că îmi rămân în minte câteva amănunte
absurde – un sărut, un miros specific, o pietricică simțită prin talpa subțire
a tenișilor, felul în care se îndoia într-o cută dizgrațioasă bărbia cuiva, o
albină care mi s-a așezat pe umăr iar apoi peste ochi, o secvență de film, un
rând dintr-o carte, o întâlnire sau o culoare... Uit uneori faptul că am fost
vreodată într-un oraș, dar țin minte o stradă cotind într-un anumit fel pe
lângă o terasă din fața unei case vopsite în galben murdar și lăsând să i se
vadă perdelele demodate cu broderii complicate. Iar acest tablou pe care nu
știu unde să-l plasez în orașele cunoscute de mine mă face oarecum să mă
îndoiesc de siguranța mea și să mă întreb dacă n-am fost totuși în orașul acela
al cărui nume nu-mi spune nimic. Această îndoială însăși este extrem de
îndoielnică totuși, pentru că știu foarte bine că terasa și casa, vii în
memoria mea, ar putea fi din altă localitate, pierdută și ea, la rândul ei, în
uitare.
Ideea că nu pot controla pentru totdeauna tot ceea ce văd, tot ceea ce
ating, aud, miros, gust și respir mă îngrijorează mai mult decât orice
predicție sumbră aruncată asupra umanității. Mă gândesc, de pildă, că atunci
când voi ajunge prima oară la Praga, voi colecționa gânduri și sentimente
adânci, că îmi voi nota toate impresiile din cartierul lui Kafka, din straniul
cimitir alăturat, că voi internaliza o lungă descriere a vreunui orologiu ce
funcționează împotriva timpului, cu acele mișcându-se, filozofic,
de-a-ndoaselea, și că toate frumusețea din spatele lucrurilor pe care le-am
văzut vor fi amenințate mai apoi de uitare, pentru că e posibil ca, la un
moment dat, în mintea mea din viitor să nu mai rămână nici o amintire concretă,
iar pe retina mea să nu mai rămână umbra nici unei imagini din pitoreasca
așezare din ținutul Boemiei. Sigur, veți spune că scrisul e un instrument de
aducere aminte, dar, dacă nu aș știi că al meu este scrisul acela pe care-l
păstrez în vreun carnețel, încă citeț, ale mele ștersăturile de nerăbdare, nu
aș recunoaște că prin capul meu au plutit acele idei străine, ori că prin ochii
mei au alunecat acele priveliști nemaivăzute.
Și atunci, în tot acest amestec de timpi confundându-se între ei, când
trecutul împrumută incertitudinile viitorului, iar viitorul aerul leneș, știu
pe de rost al trecutului, ce poate fi oare mai firesc, mai logic decât agasanta
nesiguranță că ceea ce trăiesc mi se întâmplă într-adevăr și că ceea ce văd în
jur reprezintă ceva infinit mai mult decât niște păreri, din moment ce eu
însămi cel de ieri, și de alaltăieri, și din toți anii ce-au trecut nu sunt în
ochii mei astăzi decât o opinie inconsistentă, rătăcind printr-o memorie cu tot
soiul de fluxuri și refluxuri capricioase, stăpânite de aștrii necunoscuți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu