Când ploaia este o tobă care face să danseze rădăcinile

Știu, pe tine te bucură o plimbare neașteptată prin ploaie, deși nu îți place ploaia. Poate o să-ți pară ciudat, sau poate n-o să mă crezi când îți voi spune că, atunci când vreau să cunosc cu adevărat un om, îl studiez cu atenție și încerc să-mi închipui felul cum plouă în jurul lui. E un joc pe care-l prefer, fiindcă există undeva în acest joc o intuiție care nu mă înșeală niciodată și care îmi sugerează poate mai exact decât cele mai exacte probe tot ceea ce vreau să știu, tot ceea ce vreau să aflu. Pentru mine, sunt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, într-un ritm ludic, cu clăbuci și zarvă nestăpânită, făcând să crească ciupercile și să scoată coarne bourești melcii; sunt alții în jurul cărora ploaia se desenează discret ca fină hașură, sau ca un voal subțire care foșnește mătăsos și face streșinile să fredoneze abia auzit; pe unii îi învăluie ca o rețea invulnerabilă, ca niște implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot și fără sfârșit; pe alții îi împodobește cu serpentinele ei colorate, încurcându-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul, transformându-l în ceva mult mai frumos, li se agață de gene și strălucește în picuri instabili; altora li se scurge prin păr și pe gât, murdărindu-i, făcându-i să tremure și să-și strângă în jurul gâtului bietul fular, înjosindu-i, și urâțindu-i cu totul. N-aș putea să explic de ce, poate că totul se datorează marii sensibilități a ploii, capacității ei de a se adapta și de a răspunde prompt, așa că eu am ideea asta fixă: nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care știe să facă ploaia să plouă.

 

Nici măcar nu-mi pot imagina în câte nesfârșite game se mișcă sunetele ei și ce culori diferite și neașteptate poate să schimbe, ori în câte forme se lasă modelată și ce sentimente contrare poate să oglindească aceeași picătură de ploaie în contact cu fiecare individ în parte! În ceea ce mă privește, știu că ploaia este o tobă care face să danseze rădăcinile. Ploaia mi se pare generoasă prin abundența ei, democratică și imparțială în același timp, așa că împart umbrela mea cu alții de câte ori plouă, iar dacă nu am umbrelă – împart cu ei ploaia. Ploaia m-a fascinat dintotdeauna și mereu am fost de părere că ar trebui să i se dedice un câmp de studiu pentru că, în definitiv, ploaia asta este de fapt: un domeniu aparte, un fantastic instrument de cunoaștere, un joc pasionant, o călăuză, o cheie a tainelor, sau părul de apă al cerului ce se împletește pentru mine mereu altfel, lăsându-mă întotdeauna să ghicesc tot ce îmi doresc în el – exact așa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor.

Mulțumesc, Jasmine, pentru complicitatea din spatele ideii acestui text.

Și da, în jurul tău îmi închipui ploaia ca pe o fabrică de îndeplinit dorințe.