sâmbătă, 22 martie 2014

Când "a călători" înseamnă a descoperi că toată lumea greșește cu privire la alte țări



Aldous Huxley, unul dintre cei mai prestigioși eseiști anglo-saxoni pe care continentul nord-american i-a adoptat cu brațele deschise, spunea, în însemnările sale, că a călători înseamnă a descoperi că toată lumea greșește cu privire la alte țări.  De la orele de geografie, din romanele adolescenței, din memorialele de călătorie, din cântece, din filme, au ajuns la mine mai întâi denumirile: California, Casablanca, Santa Fe, San Francisco, Amsterdam, Philadelphia, Samarskand, Asunción, Sevilia, Padova, Cracovia, Essex, Verona, Napoli, Valencia. Fiecăreia îi corepundea dacă nu o imagine, cel puțin un sentiment, dacă nu un sentiment, cel puțin o presimțire. Un atașament. Cel mai adesea, însă, pe pilonii firavi ai câtorva litere se înălța, în mintea mea, o întreagă construcție cu străzi și biserici, țărmuri de mare, piețe publice, parcuri, fântâni. Eram în stare să hoinăresc săptămâni întregi, în vise care se continuau nuanțându-se de la o noapte la alta, pe câte o aceeași stradă imaginată, mereu mai concret, cu casele din ce în ce mai familiare și mai amănunțit desenate, cotind mereu după același colț cu tencuiala căzută puțin și cu un Atlas de ipsos ros de vânturi, purtând chinuit pe umeri un glob pământesc pe jumătate măcinat.
 
Din câte o ilustrație de manual, din câte o ilustrată veche pe care o păstrau bunicii în vreun sertar vechi, din câte o fotografie cenușie de ziar eram în stare să imaginez – asemenea lui Cuvier, reconstituind un mamut dintr-o vertebră – un întreg oraș, un ținut, o țară. Iar sămânța reală de la care pornisem se estompa transfigurându-se și orașul pe care mi-l închipuiam îmi aparținea în întregime, nedependent de realitate, înlocuind-o cu naturalețe, până la a uita că există. Asta se întâmpla demult, pe vremea când urmăream cu degetul pe hartă speranțele lui Columb și dramele lui Magellan, cruzimile lui Cortez și fanteziile lui Marco Polo, descoperirile eroilor lui Karl May, excentricitățile lui Paganel din Copiii căpitanului Grant, coordonatele poziționării exacte a trufașilor pirați din paginile lui Stevenson și propriile mele iluzii. Trecând, timpul n-a făcut decât să adâncească de fapt liniile acelor gravuri unduitoare, să le stabilizeze. Și, cu cât le vizitam mai rar, cu atât le descopeream mai neschimbate, mai patinate de inexistența lor atât de sigură de sine.
 
Zaragoza, Geneva, Marsilia, Florența, Nisa, Praga, Viena, Londra, Veneția, Paris. Orașe de silabe, străzi de vocale, cartiere de litere. Sunetul pronunției lor atrăgea după sine imaginea, cuvântul crea o realitate himerică, dar supusă lui. Știu că, atunci când le voi vedea cu ochii mei pe toate, un mit al adolescenței se va destrăma. Știu că, în acel moment, voi realiza poate că, marea aventură nu a fost călătoria în sine, nici descoperirea succesivă a lumilor, ci înfruntarea spectaculoasă între imaginile sedimentate ale numelor și imaginile reale, parvenite, grăbite să se impună. Poate că Chicago, orașul abatoarelor”, pe care l-am găsit în cărți având ziduri de un roșu închegat, din cărămizi lunguiețe, neacoperite de mortar, și case cu ferestre mici și aer greu mirositor venit din străzile ce înconjoară o piață de vite, e doar o imagine deformată a unui oraș sedimentat de copilăria mea, poate că (cine știe?) voi fi revoltat și mirat atunci când voi păși pe străzile lui pentru prima oară, găsind o metropolă care respiră armonios pe țărmul aproape marin al marelui lac. Și poate că va fi mult mai frumos decât mi l-am imaginat eu, dar asta nu-l va opri să fie, totodată, o mare deziluzie personală.
 
Cu siguranță că acest joc copilăresc de pârghii nu făcea decât să complice totul, adăugând încă un plan – oniric – planurilor mereu comparative din mintea mea, încăpățânării mele de a privi realitățile – oricât de fantastice, de exotice, de îndepărtate ar fi fost. Din oraș în oraș, din ținut în ținut, din țară în țară, din continent în continent, căutând un tot mai improbabil Eldorado, am văzut, copil fiind, cu mintea, am însemnat, am socotit și la fiecare colț am așteptat să-mi apară, prins într-un zid cu tencuiala căzută, sărmanul meu Atlas ros de vânturi, purtând pe umeri un glob pământesc pe jumătate măcinat.





 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu