Iluzia deprinderii noastre de a reflecta în nemurire la ceea ce este nemuritor

Ochii tăi îndrăgostiți poartă de fapt cu ei adevărate oceane, cu ale lor adâncuri reci, adâncuri fierbinți, întunecoase, dar și luminile stăruitoare ale întregului copleșit de umbrele formelor elevate și de neastâmpărul strident al infinitului. Ochii tăi, de o dragoste aparte, iscălesc cu propriile lor degete povești de dragoste neterminate. Ochii tăi, răsfoiesc cu limba lor străvezie pagini din cărți nescrise, căutând acel capitol în care se spune că prin dragoste cineva te caută mereu și tot el, cineva-ul acela, te respinge mereu. Ochii tăi îndrăgostiți ascund pauza dintre strigătul de plecare și strigătul de chemare. Jocul, și adâncimea lor, te plasează mereu între extreme, ca pe un biet arcuș care-și plânge notele doar sub mâna artistului bandajat de durere.

 

Ochii tăi îndrăgostiți au gustul zaharoaselor iluzii sentimentale care otrăvesc glicemic profanii ce nu-și ascund zâmbetul de pe buze. Inocenți, îți induc ideea că prin dragoste poți rămâne tu dar că poți fi și celălalt. Că îți poți schimba forma, în fiecare dimineață, ca pe o haină uzată, că există o nemărginire a lucrurilor finite, că nemărginit de altul ești doar iubind și primind dragostea în imensitatea devastatoare a aceleiași clipe. Într-un fel de un-doi topit până la unul, până acolo unde se țes contrariile, în vârtejul frânturii de clipă, într-un același momentum feeric în care se întâmplă unirea lor. Ochii tăi îndrăgostiți induc falsa ipoteză că poeții sunt nemuritori și că întâmplarea iubirii reciproce azvârlă spre lumină și spre întuneric (totodată) instrumentul acela precis de măsurare a timpului, odată cu cantitatea măsurată.

 

Ochii tăi sunt singurii falsificatori acceptați de rațiunea mea, singurii iluzioniști care falsifică atât de perfect adevărul încât își schimbă durerile în reale trăiri, iar cei ce le descoperă poveștile, și poemele șoptite, adică bărbații supuși, și îndrăgostiți epidemic, ca mine, simt cu certitudine nu duble dureri separate, ci numai durerile pe care nu le trăiesc. Numai în felul acesta, ochii care te admiră, și te venerează, deraiând cu totul înțelegerea, de pe șinele ei drepte, adică trenul cu arc, numit de oameni – inimă, reușește să circule în lungul șinelor tale.

 

Ochii tăi, de femeie iubită în toate apele pământului, știu să sfințească desfrâul simțurilor și știu să parcurgă capiile pe potecile care sfidează profund efermul. Ochii tăi, despre care nu sunt în stare să spun nimic, ori să scriu ceva generic, au acea certitudine că întâlnirea iubiților e doar începutul stării de grație a sufletului, sau nașterea iremediabilă și implacabilă a unei stări care, începe și se termină în același loc, timp, spațiu. E adevărat: ochii tăi au ceritudini și secrete. Mirarea lor mă transformă până într-acolo încât ajung și eu să cred, manipulat de frumusețea lor, că există un început și un sfârșit, ceva ce se trăiește limpede și întrerupt, cum se trăiește ploaia. Cum nu se poate înțelege trăirea. Ochii tăi, amorezați întâmplător de mine, mă îndeamnă să reflectez asupra blândelor tale atingeri, să îmi închipui cum stau un bărbat și o femeie unul lângă celălalt, tăcuți, tăcuți în fața dragostei, exprimând lumina și întunericul, durerea și bucuria, febra și gheața, Polul Nord și Polul Sud, apusul și răsăritul aceluiași soare, care nu apune și nu răsare decât în iluzia deprinderii noastre de a reflecta în nemurire la ceea ce este nemuritor.