E tot mai straniu și inexplicabil cum ne-am specializat
în vânătoarea de himere, uitând că suntem doar trecători efemeri într-o lume
complet indiferentă. Câteodată, mă uit în jur și observ cum alții își măsoară
viața în linguri de cafea, în pachete de țigări, în repetarea unor fraze pe
care au doar iluzia că le înțeleg, și am acea certitudine că oamenii trăiesc scufundați
cu totul în lumi complet diferite. Pentru unii totul e în ziar, ori la
televizor, pentru alții totul e în Biblie. Iar la mijloc, mai există o altă
categorie: cea a nebunilor care nu cred decât în cărți. De fapt, cele trei
tipologii locuiesc în camere diferite, dar sub acoperișul aceluiași ospiciu.
Dacă-i privești cu atenție, vei observa că, la
un moment dat, fiecare se plânge în secret, șușotind pe la colțuri, că
ceilalți sunt nebuni. Se întâlnesc din când în când în curtea interioară a
ospiciului, la o plimbare liniștită sau strânși unul în altul, când sirena
ambulanței îi bagă în sperieți, reamintindu-le periodic că indiferența și
intoleranța nu duce și nu a dus niciodată la ceva bun.
Intoleranța, indiferența, mintea îngustă, automulțumirea,
lipsa de imaginație. Teoriile absurde, limbajul de lemn, idealurile uzurpate,
cenușiul cognitiv, sistemul înțepenit. Acestea sunt lucrurile de care
într-adevăr mă tem cu adevărat. Adică le detest și îmi este groază de ele. Ce e
bine și ce e rău – sigur, poate fi și asta o problemă foarte importantă, dar o
asemenea eroare de judecată, în cele mai multe cazuri, nu e ireparabilă. O poți
îndrepta, ajusta, redresa, atâta vreme cât ai curajul să recunoști că ai
greșit. Numai că mintea îngustă, lipsa de imaginație, indiferența, intolerența –
sunt ca niște paraziți. Permanent își schimbă gazda, își schimbă forma și se
perpetuează la nesfârșit.
Și mă întreb inutil – cu ce vom înlocui tot ceea ce din
indiferența, ignoranța și nepăsarea noastră, va dispare încet-încet? Ori poate
că la fel ne vom scufunda și noi în mlaștina uitării pentru generațiile ce vor
urma, împresurați de aceeași indiferență, ignoranță, ori lipsă de imaginație.
Deseori, mă gândesc că ar trebui să ne naștem doar cu un singur simț pentru că
nu știm (sau nu am învățat încă) să ne dozăm atenția prin simțuri. Când vrem să
ascultăm – este întotdeauna cineva acolo și deschide televizorul, când vrem să
privim cineva începe să țipe, iar când vrem să atingem, să mângâiem și să
gustăm din puținul frumos al celuilalt cineva se apucă să prăjească pește.
Suntem orbi de lucrurile esențiale.
Ba nu. Nu suntem orbi cu adevărat. Ci pseudo-orbi. Dacă
am fi orbi am vedea mai bine. Am vedea culorile, esențele, mirosurile vieții și
ale spiritului. Am fost înzestrați cu cinci simțuri și o singură inimă. Și,
până la urmă, e alegerea noastră dacă ne folosim de simțuri cu inima. Problema
e că unii sunt pseudo-orbi periodic, iar alții – permanent. De fapt, știți și
voi foarte bine cum este: ni se întâmplă, sau ni s-a întâmplat tuturor ca,
într-o bună, într-o zi ca oricare alta, într-o clipă în care judecăm că pășim
în această lume în modul cel mai banal cu putință, având în cap știri de prin
ziare, zgomote de mașini, claxoane de biciclete, griji materiale, cuvinte pline
de întristare, iar în buzunare bilete de cinematograf folosite și fire de tutun
– ni s-a întâmplat, așadar, să ne dăm seama că, de fapt, suntem demult în altă
parte, și că, de fapt, nu ne aflăm aici, în locul în care ne-au purtat proprii
pași. Ajunși într-un asemenea punct al realității ne împărțim abia atunci în
două: în pseudo-orbi și în căutători. Pseudo-orbii constată în acest punct că
asta e ordinea firească a lucrurilor, în timp ce căutătorii înțeleg că asta e
ordinea denaturată a lor.
Pseudo-orbii, ajunși la o asemenea intersecție a vieții
lor, și care ar putea fi salvatoare, gândesc una în singurătate și exprimă exact
contrariul în alăturarea cu alte persoane. Mica mea teorie spune așa: dacă vrei
cu adevărat să deosebești un pseudo-orb de un căutător vei putea face asta
numai aflându-te doar tu în prezența celuilalt. Ochii sau urechile oricărei
alte persoane prezente îi știrbește esența. Dacă ieși la masă cu doi dintre
prietenii tăi cei mai buni, n-o să ai lângă tine două persoane complete și
aproape sigur nici unul dintre ei doi nu se va comporta la fel de autentic cum
ar face-o dacă ar fi numai cu tine. Dacă ești cu un prieten la o petrecere cu
foarte multă lume, vezi numai o fărâmă din adevărata lui esență. Iar dacă
aplici același raționament la o scară națională, globală sau chiar la scara
evoluției, toată mascarada pseudo-orbului devine explicabilă, iar tot ceea ce
s-a întâmplat vreodată s-ar putea să ni se pară, în cele din urmă, perfect
logic.
De aceea, pentru mine devin neprețuiți căutătorii, cei pe
care-i întâlnesc din ce în ce mai rar, cei care refuză să mai fie drogați cu
idei nocive, cei care au admis cândva că și lor creierul le-a fost prăjit din
clipa în care s-au născut, nu de droguri, ci de toți ceilalți pe care i-au
cunoscut. Cei care încearcă constant, ca și mine, să-și revină. Pentru cei
treziți din perfuzii, pentru căutători ca mine, viața devine o luptă cu forțe
inegale pentru a recupera ceea ce ne-a fost luat de privirile și ideile altora.
Iar cel mai înalt ideal la care putem spera e să izbutim să vedem lumea așa cum
apare ea în visele unui orb. Repet: în visele unui orb, și niciodată în cele
ale unui pseudo-orb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu