nu pentru toate visurile se construiesc ascensoare

҉

de curând – propriile sentimente

m-au trezit în mijlocul nopții...

m-am gândit atunci că, iată –

cu toții luăm undeva în noi înșine

acele frumoase zile de neuitat,

acele good old days, cum le spun

actorii în secvențele din filme,

pe care le îngropăm cu grijă,

ca pe o comoară, în sufletul nostru,

și la care ne întoarcem numai noaptea,

numai în cele mai intense vise,

poate exact așa cum pisicile se întorc

să toarcă numai în fotoliul favorit.

știu – mi s-ar putea reproșa cu ușurință

că nu pentru toate visurile se construiesc ascensoare

că scrisul nu oglindește cu precizie visul,

și că scrisul e doar o formă social acceptată

a schizofreniei, dar eu știu că visele mele

sunt veritabile liante așezate între viață și moarte.

vezi tu, se spune că viața a luat cândva

moartea la bani mărunți, întrebând-o așa:

de ce pe mine mă iubesc oamenii iar pe tine nu?

iar moartea i-ar fi răspuns pe moment astfel:

poate pentru că tu ești o minciună frumoasă,

în timp ce eu nu sunt decât un adevăr dureros.