În pielea unui cuplu care își ia doza de fericire în mijlocul furtunii celorlalți

Ne întâlnim aproape în fiecare zi. Nu ne știm pe nume, dar ne zâmbim de parcă ne-am fi născut prematur unul pentru celălalt. Tu porți cu tine cărți în geantă și-un zâmbet pe care nu ți-l reproșează nimeni. Chipul tău îl caută numai colecționarii, numai fotografii, numai scriitorii. Ești frumoasă. Ești frumoasă cum e legenda păsării phoenix. Miroși familiar și totodată sălbatic. Uneori a măslin, alteori a caramele, iar deseori a santal. Miroși ca o femeie pe care am visat-o de câte ori am adormit în vreo bibliotecă. Răspândești, în preajma mea, un buchet de esențe care se odihnesc în orbitele ochilor mei, și în culcușul confortabil al simțurilor mele. Ne întâlnim în fiecare zi și totuși nu știu încă cum sună vocea ta. Nu știu ce rezonanțe are, deși uneori îmi închipui că ai putea cânta în brațele mele chiar dacă tu îmi trimiți semnale că te renegi mai presus de propria-ți frumusețe.

 

Îmi place să cred că mă muști și tu, cu privirea, din când în când. Știu, fiecare distanță își are tăcerea ei și propriile pietre tombale vizitate de animale purtătoare de calciu până mult după moarte, ceea ce uneori te reține, ceea ce uneori te înspăimântă. Uneori, te urci în alt autobuz, de unde mă privești ca o neprihănită gheișă, perfect conștientă de faptul că toate distanțele au tihna lor. Pe deplin conștientă de faptul că nu există erecție în reziduurile mâniei, iar femeile nu strălucesc sub arborii destinați odihnei.

 

Frumusețea ta suportă constant un asalt lacom de gânduri, și totuși nu uiți niciodată să-mi zâmbești. Lași în urma ta indicii cum lasă cei mai înverșunați incendiatori. Din ochii tăi rămân indicii de la particulele incendiilor. Ai buzele indecise, mulțumite că știu deja că perfecțiunea femeii se află în spiritul meu. Poate că ai merita să fi iubită cum se iubesc noaptea piramidele, cum își iubește poetul versul alb, venit din negura decadentă, cum tăcerea își iubește copiii, cum lava iubește pământul, cum e iubită o puștoaică prima dată, când își irosește viața, și când ochii ei narcomani caută peste tot goliciunea de bărbat, cum e iubită o femeie pregătită să devină mamă, pregătită să se cațere pe vreun cuvânt afectuos, chiar și atunci când ceasul își iubește cel mai mult singurătatea.

 

Poate într-o bună zi o să-mi vorbești, sau poate o voi face eu, atunci când vei recunoaște lumea roșu-violetă din glasul meu. Poate inima ți se va opri simultan cu a mea, suficient cât să recunoști armura mea defectă și scutul meu vulnerabil. Suficient cât să vezi în mine toate anotimpurile bucuriei, marea, zorii și după-amiaza, mulțimile de gânduri tandre, păianjenul de argint prins în capcana unei așteptări imense, cât o piramidă neagră, așternuturile în care ne vom iubi, locurile în care vom ajunge, ciorchinii sentimentali, zăpada, nisipul, poeziile pe care nu le voi uita niciodată, panglicile de metal, aburii de apă, convexele deșerturi ecuatoriale și fiecare lucru bun care m-a spălat în vremea când oamenii se murdăreau intenționat din ce în ce mai tare. Și poate într-o zi chiar și vocile ni se vor suprapune, pe frecvența potrivită pentru ca eu să am curajul de a-ți atinge părul provocator, trupul zvelt, și pielea care-ți învăluie sânii în același fel în care iedera acoperă o vilă din Adrogue, ori pielea devine o copertă din prima versiune în latina vulgară a Bibliei, știi tu, cea a lui Ieronim. Mi-aș dori asta. Mi-ar plăcea să ne iubim la unison, să ne sune vocea fiecăruia de fiecare dată altfel, să facem dragoste cum fac literele, mereu pe altă pagină (știi? când eram mic mă minunam de faptul că literele nu se amestecă și nu se pierd peste noapte), să întindem în camere străine un apus de soare cum vezi numai lângă grădinile de trandafiri din Bengal, să ne jucăm cu tăcerile surde ale celorlați ca într-un dormitor fără nimeni în el, ca într-o sală de oglinzi care se multiplică la nesfârșit, și care te poartă către hergheliile de cai azeri, cu coama în vântul scuipat de plaja Mării Caspice, să mă las ghidat de osatura delicată a mâinii tale, de gura ta, supraviețuitoare atâtor bătălii, ademenitoare ca o pereche de cărți de joc spaniole expuse într-o vitrină din Mirzapur, proaspătă ca umbrele înclinate ale unor nuferi albi, și moale ca blana unor tigrii tineri, și neastâmpărată ca pieptul meu, unde la vederea ta lucrează pistoane, aleargă bizoni, talazuri și armate, unde se ascund toate furnicile de pe pământ și toți somonii pregătiți de împerechere. 

 

Mi-ar plăcea să vină curând o asemenea zi, să mă lovească cât mai repede acest trăznet, de a te cuprinde de mijloc, mi-ar plăcea să mergem în fiecare dimineață cu același autobuz, și să ne descoperim împreună circulația nevăzută a sângelui, angrenajele iubirii, resorturile afective, modificările genetice, reflexele înecate, viscerele, amețeala detașării. Să vină curând acea victorie împotriva timpului care să ne redea somnul îndrăgostiților care se detașează de realitate. Care adorm împreună, în pielea celuilalt, exact așa cum se doarme în pielea unor artiști. În pielea unor artiști care își permit orice din cauza artei, a unor îndrăgostiți care trăiesc din artă, prin artă, în artă. În pielea unui cuplu care își ia doza de fericire în mijlocul furtunii celorlalți.