De ce cărțile detonează bombe în interiorul meu

Poate că în felul lor, cărțile au știut dintotdeauna că în mintea mea vor găsi cel mai propice spațiu pentru a detona bombe. Mie chiar asta mi-au pricinuit, de fapt, cărțile magice: au detonat adevărate bombe în interiorul meu. De altfel, cuprins într-un câmp senzitiv asemănător, Kafka spunea că, în speță, cărțile sunt ca un topor de gheață care sparg mările înghețate din sufletul tău. Cert este că eu am crescut, m-am format și învechit într-un univers în care cărțile au fost dintotdeauna mult mai importante decât toate celelalte fenomene ale naturii. E suficient să mă gândesc cât din ceea știu se datorează cărților și cât, experienței mele nemijlocite; câte dintre bucuriile mele vin dinspre cărți și câte, dintre nehotărârile anotimpurilor; câte dintre nenorocirile mele se datorează închipuirilor, fantasmelor, și câte gesturilor, faptelor; câți dintre prietenii mei sunt personaje și câți sunt oameni în carne și oase, ca să înțeleg că în traiectoria vieții mele verbul a citi s-a dovedit a fi mult mai covârșitor decât verbul a trăi, atât de covârșitor încât – folosindu-mă de un foarte minuscul artificiu poetic – mărturisesc că astăzi n-aș putea să mă imaginez trăind fără a citi, deși, din contră, nu mi-ar fi deloc greu să mă închipui citind după moarte, de pildă. Și, chiar dacă astăzi pentru alții deprinderea asta a lecturii pierde accelerat teren în detrimentul altor activități mai mult sau mai puțin legate de evoluția tehnologică, eu continui cu încăpățânare să înaintez într-o lume încropită din cărți, prin orașe pavate cu volume și camere tencuite cu tomuri; stând deseori închis între ziduri construite din incunabule, sau prins într-o densă rețea cosmografică a cuvintelor și literelor de tot felul, mă închin în catedrale construite din palimpseste și în tot soiul de temple sprijinite pe papirusuri; rătăcesc prin păduri cu cu frunze de file, pe mări din valuri de hârtie; lupt în arene rotunjite din opuri, sub un cer cusut numai din pergamente, pe un nisip măcinat din cuvinte; mă îndrăgostesc în infolii și pătimesc în manuscrise; ca și cum un univers de biblioteci și librării fără sfârșit mi-a dat naștere și m-a cuprins în sine, mie rămânându-mi doar dreptul de a citi încă un cuvânt, apoi încă unul, apoi încă o pagină, încă o operă, încă un raft sau poate chiar un perete. Ba chiar îmi place să cred că și pedosfera pe care pășesc nu e nici mai mult și nici mai puțin decât o coachiziție compusă din cărțile pe care le-am parcurs, din cărțile pe care le-am sângerat și din care am furat, hulpav, porții mici de fericire. Uneori, mă întreb, asemenea unui actinograf care a înregistrat cuvinte și acțiuni care nici măcar nu se regăsesc în cenușiul cotidian, ce poate fi oare norocul în această lume nu născută, ci scrisă, și ce poate fi de fapt fericirea dacă nu tot o carte, o carte complet altfel decât toate celelalte, adică o capodoperă?