Când analiza este un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era suportabil în ansamblu

Am admirat dintotdeauna la simboliștii francezi finețea lor de a spune lucrurilor pe nume, și de a depăși amărăciunea istoriei printr-un umor estetic poate cel puțin la fel de eficient precum bisturiul celui mai experimentat chirurg. Paul Valéry anticipa acum un secol că analiza este uneori un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era de fapt suportabil în ansamblu. Așa îmi explic de ce, condus de filamentul logicii lui Valéry, retrăiesc finalul unui roman de Wells în care, după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unei invincibile tehnici de luptă, în liniștea profundă de după victorie invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, și mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. O moarte prin subestimare.

 

Am luat dintotdeauna povestea asta ca pe o fabulă. Pentru că m-au pus mereu pe gânduri lucrurile mici. Omenirea, de altfel, s-a temut dintotdeauna de lucrurile mici. Teama de infim fiind chiar o dimensiune aparte a progresului, pentru că a putut să apară numai după ce a apărut bănuiala că infimul chiar există. Omul preistoric se simțea asigurat în caverne, în timp ce noi, astăzi, dezinfectăm înspăimântați clanțele ușilor. Dar câte noțiuni nu a modificat progresul! Eroii mitologiei universale luptau cu lei, hidre, meduze și minotauri, eroii moderni luptă împotriva bacteriilor, a șobanilor și a insectelor, și nu întotdeauna înving.

 

De ceva vreme, nu mai trăim totuși printre animale și arbori ci, printre amenințătoarele molecule, bacterii și celule. Purtăm cu toții ochelari, ne folosim de obositoarele lentile de microscop, dar ce altceva am putea face? Nu ne este dat nici nouă, nici omenirii, să redevenim copii, și nici nu știu dacă toți își doresc asta cu adevărat. Koch, descoperitorul unui bacil, este un personaj mai reprezentativ lumii noastre decât Columb, descoperitorul unui continent, și ne vom înclina mult mai adânc celui care ne va descrie virusul cancerului, decât celui care ne va descrie suprafața unei alte planete.

 

Mai ales că, antenele intuiției populare, nu o dată surprinzătoare, au atins de mult acești pereți interiori. În școala primară, citisem o baladă în care muștele izvorâte din leșul unui balaur erau mai nocive decât balaurul viu. Iar vitejia eroului, celui care răpuse balaurul, nu fusese pe deplin eliberatoare. Mă gândesc că acest gen de istorisire a dat naștere până și proverbialei înțelepciuni de tipul: poporului nu-i e frică de Dumnezeu, ci de sfinți.

 

Ne e teamă de lucrurile mici, de detaliile pe care nu le stăpânim și ordonăm, și trebuie să fim conștienți de această teamă, și trebuie să ne-o cultivăm. Este una dintre armele noastre cele mai puternice. Este emblema progresului nostru. Însemnul evoluției noastre. Pentru că inteligența poate fi uriașă, dar prostia letală este întotdeauna mică. „Marea Prostie” nu este decât o metaforă: un cumul sau o sumă a prostiilor mici și miliarde. Nu de geniul răului mă tem, ci de micii proști; nu de vreun mare criminal sau de vreo minte diabolică, ci de insignifianții vicioși abstracți. Și nu mă jenez niciodată cu această teamă, și nici nu vreau să renunț la ea. În speță pentru că ceva îmi readuce constant aminte că fiarele erau ucise încă din paleolitic, în timp ce bacilii nu sunt înfrânți nici acum.