O pisică are propria ei opinie
despre ființele umane, ea nu spune prea multe, dar îți poți da seama și singur
că nu ai vrea să auzi tot adevărul, spunea, într-un moment de profundă inspirație, Jerome Klapka Jerome, undeva
printre paginile romanului său satiric Trei
într-o barcă (fără a mai socoti și câinele). În ultimul timp, m-am întrebat
adesea câte pisici viețuiesc pe strada mea: treizeci? cincizeci? o sută?
Fiindcă există, desigur, câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare
zi, posesoare ale unor înfățișări inconfundabile, ale unor caractere bine
stabilite și ale unor nume pe care le știu numai eu, dar am observat că există
și alte multe, nenumărate, cu treceri meteorice, întâmplătoare, altele care
apar, dispar și revin imprevizibil și al căror număr nu mă simt în stare să-l
aproximez.
Ceea ce este fermecător, însă, ceea ce dă haz și personalitate străzii mele
destul de banale, de altfel, este faptul că pisicile, mereu prezente,
împrumutând spațiului un haz și un timp numai al lor, nu aparțin nimănui, nu
sunt un bun, răsfățat și adorat, al cuiva, sunt, ca să zic așa, pisicile tuturor,
pisici publice, sau cum le numește un
bun prieten al meu, prieten al lor, maidaneze.
Observându-le dezinvoltura, am certitudinea din ce în ce mai puternică că, în
antichitate, pisicile erau venerate ca și zeii și nu au uitat niciodată acest
lucru. Cumva, într-un mod știut numai de ele, și-au transmis una alteia,
genetic, cromozomial, toată mândrețea și verticalitatea din perioada când erau
admirate, venerate și consultate pentru cele mai mărunte probleme ale omului. Mă
uit în fiecare zi la maidanezele de
pe strada mea și realizez că ele nu aparțin nici unei domnișoare bătrâne
specializate sentimental în protejarea neamului felin; ele aparțin doar maidanului scăpat surprinzător între
două șiruri lungi de blocuri și pe care uneori mai joacă fotbal muncitorii
angajați în construcții sau copiii de gimnaziu; ele sunt numai ale băncilor și
boschetelor din scuarul vegetând în jurul unui bust de binefăcător ale cărui
fapte și nume nu și le mai amintește nimeni, dar căruia niște îngerași de metal
se încăpățânează să-i mai întindă cununi; ele sunt ale pivinițelor și
beciurilor în care se țineau cândva lemne, sau dulcețuri, ale podurilor în care
se făceau altădată afumături, ale acoperișurilor spiritualizate de olane sau
urâțite de tablă, ale arborilor care mai supraviețuiesc uimitori și înalți în
vreo grădină de bloc sufocată de anexe îndoielnice și garaje improvizate; ele
sunt, mai ales, ale mașinilor parcate de-a lungul trotuarelor și sub care aproape
niciodată nu plouă, iar când plouă, nu ninge, și când ninge nu pot fi urmărite furând
ceva.
Pisicile sunt mai inteligente
decât câinii, exclama Jack
London, pentru că nu poți să convingi opt
pisici să tragă o sanie pe zăpadă, și poate că așa și este, pentru că, dacă
există ceva cu adevărat extraordinar în înflorirea neamului pisicesc de pe
strada mea, lungită între o arteră supraaglomerată și alte câteva străduțe
strâmte, este felul în care circulația susținută și zgomotoasă, periculoasă și
dezlănțuită nu înspăimântă și nu pare să deranjeze deloc domnișoarele în
blănuri idilice și domnii cu mustăți demodate. Dacă există ceva cu adevărat
extraordinar în dominarea străzii mele de către pisici este nonșalanța cu care
ele știu, atât de natural și lucid, să treacă din câteva salturi printre
bolizii ce zboară cu viteze suprareglementare, și calmul cu care ele pot să
dormiteze patriarhal la doar o jumătate de metru de goana, care ar trebui să le
cutremure, a camioanelor de tot felul.
Pesemne că Mark Twain observase și el această independență împletită cu
nepăsare a felinelor citadine, atunci când nota pe undeva că dintre toate creaturile Domnului, există doar una care nu poate fi
făcută sclavă a biciului, și anume pisica, și că dacă omul ar putea fi
încrucișat cu o pisică, omul ar fi eminamente îmbunătățit, dar ar deteriora
pisica. Această forță a adaptării, acest masochism încăpățânat în mimarea
beatitudinii și în cultivarea suverană a independenței dă măsura sfidătoarelor
vietăți, capabile nu numai să îndure orice, ci și să nu aibă aerul de a o face.
Tărie demnă de admirație sau slăbiciune meritând numai milă și dispreț, curajul
și ipocrizia pisicilor îmi travestește ironic strada buimacă într-un spațiu ce
aparține, încă, unui idilic și de mult inexistent trecut. Și mă bucur, zi de
zi, că am onoarea de a citi printre mustețe acea minciună eroică pe care
motanii o argumentează cu obstinație, torcând vitejește în mijlocul crizei de
tuse a camioanelor și printre bufniturile isterice ale țevilor de eșapament,
pentru că (nu-i așa?) este foarte dificil să obții afecțiunea unei pisici. Până
la urmă pisica este, după cum sublinia mult mai bine decât mine Théopile
Gautier în le Capitaine Fracasse, un animal filosofic, adică unul care nu își plasează afecțiunea oriunde.
Pisica este o poveste cu 9 vieţi
RăspundețiȘtergereFrumoasă metaforă. Dar dacă sunt nouă pisici într-una singură? Cine poate știi?
ȘtergereRobert, mă bucur foarte mult că m-am putut delecta aici, în casa gândurilor tale, cu un text despre aceste frumoase și misterioase mamifere, stranii în șiretenia lor, dar grațioase până-n vârful cozii. :)
RăspundețiȘtergereȘi eu mă bucur, Claudia, că am reușit să te delectez cu acest text despre ștrengarele feline care îmi taie uneori calea... :)
RăspundețiȘtergere