Ai nevoie de foarte mult timp
pentru a fi tânăr, spunea, atât
de galant și melodios, fermecătorul Pablo Neruda. Recunosc, m-a mișcat cumva
observația asta. Oare câți ani am avut când am început să vreau să fiu tânăr?
Douăzeci? Douăzeci și șapte? Nu, n-am greșit formularea întrebării, oricât ar
părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorința de a
părea mai matur a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat,
celeilalte dorințe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea
vârstelor mele obiective acest moment? Încă țin foarte bine minte lungul,
nesfârșitul timp în care așteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun
de acord înfățișarea cu etatea mea reală, cu vârsta sufletului și a minții: să
aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate
intelectuală și arierarea oaselor, care se lungeau după bunul lor plac, fără a
se hotărî asupra dimensiunilor definitive, sau rămânerea în urmă a mușchilor,
neînstare încă să rotunjească forme.
Țin foarte bine lungul timp în care, puștan fiind, când eram întrebat câți
ani am, adăugam fără nici o ezitare unități mincinoase de vreme, menite să-mi
definească un statut nu numai de independență, ci și de respect. Dar nu-mi mai
amintesc precis clipa când această nerăbdare a luat sfârșit, ca o fugă ajunsă
la potou și mulțumită de timpul realizat. A urmat - și asta știu cu siguranță –
un răstimp de indiferență față de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici
un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanță, ceva
perfect asemănător indiferenței față de propriul trup atunci când e perfect
sănătos și nu ridică nici un fel de pretenții. A fost perioada lungă a acelor
ani în care eram mereu cel mai tânăr dintre cei asemenea mie, în care ordinea
cronologică și aspectul mă așezau mereu pe primul loc. Iar acest straniu
fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu,
abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obișnuit, aproape obligatoriu și
poate etern.
Răspunsul întrebării pe care am ridicat-o la deschiderea acestui text cred
că aici trebuie să îl plasez, la sfârșitul acelei perioade care nu dăduse pe
parcurs nici un semn că ar avea un sfârșit. Pur și simplu am descoperit la un
moment dat (să fi avut douăzeci și patru de ani, sau poate douăzeci și șapte?)
că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârsta și paginile mele, că
tinerețea mea reală, obositoare chiar, nu mai surprinde pe nimeni. Atunci a
fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să reconsider tinerețea,
să o văd nu ca pe un drept lipsit de importanță, care mi se cuvine, ci ca pe un
dar de care trebuie să fiu mândru și pe care trebuie să-l merit. De atunci, din
mijlocul acelui declick mental, am
început să vreau mereu să fiu mai tânăr și, într-un anumit sens, de atunci am
și început să fiu; de atunci, din clipa în care am devenit conștient, de
tinerețe, din clipa în care i-am înțeles importanța. Și nu cred că exagerez
făcând această oarecum extravagantă afirmație. Pentru că sunt convins de multă
vreme că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem și nu ne îndoim
de ele: de unde cred că rezultă că unei tinereți fără bătrânețe nu i-ar lipsi,
ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu