Frumoasă, blândă, și curajoasă Roxana,
M-am gândit că seara aceasta reprezintă un adorabil pre-text și un prielnic
prilej să-ți mărturisesc că eu abia azi am aflat că unul dintre foarte puținele
elemente anatomice care îl deosebesc pe om de restul viețuitoarelor – adică
unul dintre acele elemente misterioase și definitorii, ce argumentează o
origine abruptă, și poate superioară a noastră, pe scara evoluției – este un mușchi uman, dar un mușchi despre a cărui existență n-au aflat încă nici măcar cei mai
avansați doctori, care se numește „mușchiul
zâmbetului”. Trebuie să mă confesez în continuare și să-ți mai destăinui că
abia dimineață am luat cunoștință, într-un moment de inexplicabilă epifanie, de
existența acestui misterios mușchi,
fiindcă m-am gândit într-una la tine, cu un zâmbet pe chip pe care mi-a fost realmente
imposibil să-l ascund, să-l îndepărtez sau să-l reprim.
Îți vine a crede una ca asta? Mi-a fost greu și mie să mă obișnuiesc cu
constrângerea zâmbetului meu de a-mi acapara chipul în totalitate atunci când
se gândește la tine, să știi. A fost ca și cum aș fi descoperit ceva ce le-a
scăpat oamenilor de știință secole de-a rândul, a fost ca și cum aș fi realizat
în detaliu confuzia premergătorilor oameni care au zâmbit înaintea mea, a fost
ca și cum natura m-a folosit pe mine încercând să facă o precizare, minoră
aparent, dar de o infinită finețe, delimitând astfel, printr-o singură nuanță,
categorii care până acum îmi păreau identice, dar care, iată, se dovedesc în
cele din urmă esențial deosebite. Deosebite într-un soi de gest cavaleresc, ce
echivalează în același timp cu o retractare și cu o recunoaștere, ce dezvăluie
dovada – anatomică! – a unei nobile ascendențe.
Am resimițit nevoia intrinsecă de a-ți aduce la cunoștință revelația mea,
dragă Roxana, cu speranța că poate tu ai depășit demult dilema asta, de a
pricepe de ce întâlnirea cu un frumos necunoscut, și cu propriile lui tăceri,
ne (re)aduce aminte de mușchiul
zâmbetului. Tu cum te descurci cu zâmbetele tale, de exemplu? Cum le
stăpânești? Cum le alungi? Cum le readuci înapoi când ai mare nevoie de ele? Mi-ar
plăcea să știu.
Mă bucură zâmbetul ăsta pe care mi l-ai imprimat pe suflet, poate
intenționat, tu probabil știind de ceva timp de existența mușchiului zâmbet, și azi m-am gândit că, spre deosebire de Clovn –
cel care, descoperindu-l și botezându-l, l-a transformat în argument material
al unui spiritual pedigree -, eu doar m-am bucurat de existența lui la fel ca
un adolescent îndrăgostit, extaziat de existența unei infime particule
anatomice ca de o explicație, în sfârșit găsită, a atât de paradoxalei noastre
victorii, a oamenilor. M-am gândit așa: iată, elefanții sunt mai mari, leii,
mai puternici, tigrii, mai cruzi, cămilele, mai rezistente, pisicile, mai
lingușitoare, șerpii, mai otrăvitori, delfinii, mai frumoși, gazelele, mai
grațioase, câinii, mai credincioși, caii, mai nobili, și totuși doar noi,
oamenii îndrăgostiți am învins, pentru că numai noi avem în plus un mușchi – asemănător acelei pârghii în
stare să ne ridice pământul în univers -, mușchiul
zâmbetului. Gândește-te și tu, frumoasă Roxana: păsările știu să zboare, peștii
să înoate, albinele, să facă miere, dar noi știm să zâmbim, și am senzația că
zâmbetul este în stare să țină locul tuturor calităților și să contrabalanseze
toate forțele potrivnice din univers. Poate pentru că el, zâmbetul, este
asemenea acelor rare substanțe chimice care, intrate într-un amestec, își
schimbă brusc și determinant caracteristicile, proprietățile, multiplicându-se
de tot atâtea ori, și, în același timp, schimbându-ne, îmbogățindu-ne,
transformându-ne.
Iar tu, dragă Roxana, mi-ai provocat într-o singură noapte, toate aceste
insesizabile transformări. Ai declanșat, la kilometri depărtare de tine, o
reacție, un mic vârtej scâteind din mii și mii de fețe contradictorii și
orbitoare, și nebănuit de puternice. Până acum, aveam vagi cunoștințe despre
zâmbet, despre care credeam că poate să fie și vesel și trist, și întăritor și
batjocoritor, și bun și rău, și puternic și slab, și frumos și urât, și fericit
și disperat, luând numai ce formă îi convine, asemenea lichidului în stare să
ia forma vasului în care stă și căruia îi dă nu numai greutatea conținutului,
ci și aspectul debordant al plenitudinii. Fiindcă nu prilejul, frumoasă Roxana,
ci forța de a zâmbi acordă acestui act eminamente omenesc întreaga lui
semnificație întinsă pe harta evoluției noastre de la biologie până la
filosofie. Vreau să spun, într-o altă manieră, că doar zâmbetul acesta venit spontan,
și forța de zâmbi din senin, în orice condiții, el și numai el, poate demonstra
că o înșiruire de întâmplări nu devine istorie decât dacă e structurată de
arhitectura spiritului, așa cum se manifestă el pe chipul nostru când zâmbim.
Vroiam să-ți scriu încă de dimineață despre minunatul, misteriosul mușchi al zâmbetului pe care l-ai
declanșat în mine, care încurcă evoluția noastră lină începută din protozoare
și care ne acordă inexplicabili și intimidanți epoleți. Dar nu cred că aș fi
putut alege un moment mai bun decât seara asta de martie, fiindcă știu cât de
mult admiri tăcerea serilor sau singurătatea îndrăgostiților înveliți de
blândețea aceluiași amurg de zi. Să știi că eu am încă absurda convingere că
seara reprezintă pentru cel ce scrie acel no
man’s time,
pe care numai zâmbetul
scânteind în toate nuanțele curcubeului mai poate să-l umple. A zâmbi cu toată
ființa, a-i zâmbi cuiva pe care-l placi și pe care-l aștepți de atâta timp, și
al cărui sau al cărei zâmbet nu se oprește niciodată, în ciuda secundelor, iată
ceva într-adevăr demn de această unică, invincibilă specie, dotată cu un bizar
și eroic mușchi al zâmbetului, care
este omul îndrăgostit. Vezi tu, frumoasă, blândă și curajoasă Roxana, noi doi
suntem norocoși că ne putem zâmbi unul altuia pentru că, la urma urmelor, de
plâns știu să plângă și alte mamifere, dar zâmbetul ne e rezervat exclusiv
nouă, celor cu dragoste în vene în loc de sânge, adică celor care știu că
zâmbetul ne e rezervat ca un arc pe care numai Ahile știe să-l stăpânească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu