Un scriitor indian, de o deosebită anvergură, pe numele său Sharat Chandra
Chaterjee, spunea, atât de maiestuos, că dacă
folosești toate întâmplările din lume ca material literar, fără nici o
discriminare, atunci tot ce scrii poate să fie adevărat, dar nu poate să fie
literatură adevărată. Pornesc de la această minunată observație pentru a
sublinia de ce m-a surprins de prima dată (și încă mă mai surprinde!) efortul
și minuțiozitatea la care a conlucrat Faulkner ca să creeze un ținut imaginar,
pe care să-l doteze cu o hartă și cu un nume – Yoknapatawpha (bazat și inspirat după ținutul Lafayette, din Mississippi)
-, când era suficient să descrie propriul său ținut – ceea ce, în fond, a și
făcut – pentru a construi un univers nou, irecognoscibil, marcat atât de
violent de subiectivitatea și forța viziunii scriitorului, încât în realitatea
operei de artă, care ocupă întreaga scenă a adevărului, realitatea vieții abia
dacă mai reușește să se bănuiască, dispărând cu totul.
De altfel, în toate dintre cele trei opere în care autorul american descrie
ținutul Yoknapatawpha („Palmierii sălbatici”, „Sartoris”, și „O parabolă”) însuși Faulkner va mărturisi la un moment dat că faptele și adevărul nu prea au legătură
între ele, iar asta m-a pus realmente pe gânduri, pentru că, în definitiv, ce
altceva fac scriitorii dacă nu să dea naștere, în primul rând, unor realități
paralele, unor universuri ficționale și unor alternative de evadare din
cenușiul cotidian? Ce altceva au făcut Marcel Proust sau Balzac cu Parisul,
Dickens cu Londra, Thackeray cu Cairo, Kawabata cu Kyoto, Dostoievski cu
Petersburgul, Zafón cu Barcelona, Caragiale cu Bucureștiul, Hašek cu Praga sau
Joyce cu Dublinul? Fiecare dintre aceștia nu a făcut nimic altceva decât să
creeze câte un oraș al lor, numai al lor, nemărginit de complex și adevărat, de
specific și de viu, un oraș gata construit și populat din propria lor privire,
exact așa cum Atena a ieșit gata înțeleaptă și înarmată din capul lui Zeus;
un oraș despre care nu numai ei,
autorii, credeau că este același cu orașul real, folosit ca model, dar și
cititorii, cu toții, își închipuie că îl vizitează pe primul, citindu-l pe al
doilea; iar atunci când li se întâmplă să ajungă într-adevăr în
orașul real de piatră și asfalt, de țiglă și beton, prima lor grijă este să
acopere fața realității cu cealaltă realitate, de litere, purtată ca niște
ochelari care imprimă universului privit propria sa optică, dătătoare de sens.
Intențiile lui Faulkner din acest punct de vedere au fost comasate ideal
chiar de Faulkner însuși, care remarca cu atât de multă ingenuozitate că scopul fiecărui artist este acela de a
aresta mișcarea, care este viața, prin mijloace artificiale și a încerca să o
țină nemișcată ca peste sute de ani, atunci când un străin se uită la ea, să
prindă din nou viață. Iată un mod atât de stilistic de a elucida toată
această geografie secundară pe care ne-o propune literatura de bună calitate!
Pentru că astfel, noi vom crede că am ajuns la Praga, când nu am umblat, de
fapt, decât prin orașul lui Švejk; noi credem că am vizitat Parisul dar n-am
fost decât în universul lui Émile Zola; noi avem senzația că vizităm Bostonul, când de fapt nu
vedem decât lumea pusă în mișcare de Henry James; noi vom crede că ne plimbăm
prin Sankt-Petersburg când de fapt nu vom face decât să urmărim pașii lui Akaki
Akakievici pe asfalt, exact așa cum i-au fost îndrumați de Gogol, vom crede că
înțelegem Bucureștiul dar poate tot ce vom putea face va fi să contemplăm
înțelepciunea românului ca palavragiu sceptic și optimist, neserios și
sufletist, așa cum l-a creionat Caragiale; noi vom dori să vizităm Dublinul
neintenționând de fapt nimic altceva decât să descoperim cetatea lui Stephen
Dedalus și a lui Leopold Bloom.
Știu, adevăratele orașe își trăiesc propria lor viață complicată,
aglomerată, contradictorie, haotică, zgomotoasă, se schimbă, cresc,
îmbătrânesc, se degradează, se construiesc, dar noi nu le vom cunoaște
niciodată, pentru că, mai solidă și mai logică decât ele ele însele, mai
importantă, mai covârșitoare și mai plină de înțeles este viziunea care le
poartă numele și care s-a născut, în timp ce le privea, în mintea unui
scriitor. Și cred că în acest sens, inventând un nume și o hartă, prefăcându-se
că vorbește despre un ținut imaginar, William Faulkner a dat nu numai o dovadă
de severitate estetică, ci și una de nesfârșită dragoste pentru propriul ținut,
pe care vroia să-l eternizeze fără a-l știrbi, fără a-l eclipsa.
E esențială, așadar, lumea literaturii, pentru că ea, în definitiv, aduce
notorietate și îmbracă în atracție lumea reală. Azi, îmi vin în minte toate
acestea în timp ce trec pe o stradă pe care o cunosc de mai bine de douăzeci de
ani de zile, despre care chiar am intenționat să scriu de foarte multe ori, pe
care mi se pare că o înțeleg, ale cărei streșini și garduri, acoperișuri și
garaje, blocuri și parcări, bătrâne și pisici le știu pe de rost și le-aș putea
desena cu ochii închiși, deși încă mă surprind întrebându-mă cum o fi arătând
ea în realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu